Schalke nu a fost un monstru…


sursa: http://www.gsp.ro

September 20th, 2013 | Radu Cosaşu

…iar Steaua nu mai e o copilă

reghe

“Și de ce nu v-ați revenit după 0-1?” a fost întrebat Bourceanu, iar el a răspuns sec și “la bărbie”: “Fiindcă a venit golul doi…”. E replica meciului care ne-a făcut KO pe toți, de la savanți și pînă la cei mai aprigi miștocari. Ea e pe cît de subtilă, pe atît de dură pentru toate inteligențele românești în plină acțiune. Fără să dea explicații, ea explică în concizia ei, cel puțin pentru mine, enigma acestui 0-3 mai degrabă urît decît adevărat.

Căci Schalke nu mi s-a părut un monstru, un coșmar, chiar dacă Marcelino Răducanu zice că ar fi fost o minune ca Steaua să învingă. Fără să fie o minune, Steaua, cum-necum, i-a făcut față în primele 30 de minute, tocmai fiindcă nici Schalke nu juca înspăimîntător. Domina, dar mare brînză în careu nu se vedea. După minutul 30, după șutul splendid al lui Tănase, situația s-a echilibrat vizibil, băieții lui Reghe – cel convins 100% că putem bate! – încetaseră cu jocul acela de  incomodare, prinseseră ceva tupeu și Schalke nu-și mai făcea de cap, în nici un caz nu mai îngrozea.

Dimpotrivă: ratarea lui Popa, la 0-0, era din acelea care pot fixa destinul dacă nu al unui meci, cel puțin al unui scor. Lui Reghe i-a căzut sticla de apă din mînă, la propriu, ca și nouă, acasă, bărbia în piept; ca doar la 5-6 minute – așa lucrează grosolan destinul – să aibă loc enormitatea gafei dintre Tătă și Szukala, la centrarea lui Uchida, japonezul care ne-a dăruit măcar facilul calambur de ucigaș. Într-un sfert de oră s-a marcat al doilea gol, ca la un antrenament de tactică, și un al treilea, într-o distracție. Cu toată naturalețea expresiei, Stelei i s-a pus plumb în picioare.

Cu aceeași naturalețe se ridică întrebarea: de ce? Bourceanu e exemplar în cinism, dar cei care mai deținem unele naivități nu putem trece peste evidență: Steaua a căzut mai mult psihic decît fizic. La 0-1, echipa nu și-a revenit la cap, nu la picioare. E posibil ca Neubert, cu celebrele lui fiare, să nu fi lucrat și la moralul băieților? Să fi lăsat problema asta – a psihicului – pe seama perpetuei lăudăroșenii a unui staff tehnic convins că dacă-i batem pe toți în România sîntem greu de bătut și pe mapamond?

Cu aceeași candoare – care doare – putem întreba: ei și ce dacă în timpul unui meci, la asemenea nivel, s-a gafat copilărește? Gafe pot face și Realul, și Chelsea, și… La exigențele și progresele reale ale Stelei, nu se poate trece peste o gafă? Steaua mai e o copilă labilă la prima eroare? Să fim totuși exacți: Gabi Balint are dreptate – cel mai rău rezultat pentru Steaua a fost acest 2-1 al lui Basel la Londra. Iar ca o ultimă indicație “tehnică”, îmi permit să reamintesc geniala replică din “Proștii sub clar de lună” ai lui Mazilu: “Gogule, eu te iubesc și psihic, și fizic!”.

Steaua a intrat în istorie, obţinînd aseară succesul cu numărul 100 în Europa, 3-0 cu Vardar


http://www.gsp.ro

579302-popa

Steliştii s-au distrat cu campioana Macedoniei şi aproape că şi-a asigurat prezenţa în turul trei preliminar al Champions League
Steaua a debutat perfect în noul sezon european! „Militarii” nu le-au oferit nici o şansă celor de la Vardar, o formaţie modestă, parcă resemnată cu eliminarea încă din startul partidei. Campioana României a intrat pe teren hotărîtă să stabilească rapid cine va fi învingătoare şi după doar cîteva secunde, Stanciu trimite puţin pe lîngă. Tot el găseşte cadrul porţii în minutul 5, portarul respinge, dar Nikolici nu reuşeşte să-l învingă din doi metri. Tănase preia comanda, driblingurile îi ies şi lui, dar muntenegreanul nu fructifică o pasă ideală!

„Dodel” european
Adversarii nu izbutesc să iasă din propria jumătate. Stanciu şi Dodel le ascund mingea, Popa fuge cu ea de nu se vede, iar Bourceanu şi Pintilii par Xavi şi Iniesta pe lîngă adversarii lor. Fundaşii urcă şi ei, iar Georgievski îl lansează pe Adi Popa, care şutează din unghi la colţul lung. Mingea loveşte bara şi ricoşează la Tănase, de unde e trimisă în plasă cu mult calm: 1-0! 12 minute de senzaţie pentru români, chin teribil pentru macedoneni.

Steaua însă nu cedează! Macedonenii se enervează, împing, încearcă să provoace. Latovlevici zîmbeşte. Atitudine de campion! Roş-albaştrii rămîn sus şi Bourceanu execută o lovitură liberă de pe stînga. Pavlovici nu riscă şi încearcă să respingă, iar mingea şterge bara (14).

Pintilii la foc automat
Plictisit în defensivă, Chiricheş nu mai rezistă şi urcă şi el în atac. Îi calcă o minge lui Latovlevici, Vardar scapă (17). Un minut mai tîrziu, Pintilii şutează din voleu de la 25 de metri, goalkeeperul reţine. Spectacol cu iz brazilian pe Arena Naţională! Ce n-a putut cu piciorul a reuşit cu capul, graţie şi lui Bourceanu, a cărui centrare s-a oprit pe fruntea lui Mihai, de unde s-a scurs în plasă printre trei adversari şi sub privirile lui Pavlovici (21): 2-0! Cei peste 40.000 de fani exultă în tribune, Reghecampf bea din sticluţa sa de apă şi zîmbeşte.

„Motoreta” nu se lipeşte de gol
Gazdele nu fac pasul înapoi nici acum. Rămîn în coasta macedonenilor. Nikolici se simte şi el fotbalist, ia o acţiune pe cont propriu, ba chiar şi driblează!, apoi trimite cu sete la colţul scurt, dar Pavlovici e la post de data aceasta (31).

Latovlevici dă drumul la exterioare, Pintilii îşi mai încearcă o dată norocul, însă nici de data asta nu-i iese cu piciorul. Lato rămîne în ofensivă, Stanciu îl găseşte bine, şutul se duce peste poartă. Pe dreapta, Popa cere mingea cu insistenţă, o primeşte, intră în care şi trage cu sete, iarăşi loveşte bara! De data asta cea de la colţul scurt. Totuşi, norocul ţine cu cei mai buni, iar mingea ajunge în poartă, după ce l-a lovit în spate pe Pavlovici. 3-0 la pauză!

Repriza a doua începe cu aceeaşi partitură. Românii în atac, macedonenii dezorientaţi. Chiricheş conduce ofensiva, sezonul trecut i-a mers bine în Europa, speră să fie la fel şi acum. Driblează doi adversari, mai pierde unul pe drum, apoi îi pasează lui Tănase, dar „Dodel” se pierde la finalizare (48). Minutul 52 aduce primul şut spre poarta lui Tătăruşanu, unul modest, mult peste, din lovitură liberă de la 30 de metri.

Activ, dar ratangiu
Relaxat, Reghe îi scoate pe Stanciu şi Nikolici şi îi trimite pe teren pe Iancu, respectiv Piovaccari. Italianul are şansa primului gol în roş-albastru, Pavlovici i-l refuză (65). Mult mai activ decît Nikolici, atacantul împrumutat de la Sampdoria a mai ratat o dată, cu un sfert de oră înainte de final, trimiţînd centrarea lui Popa peste poartă din 6 metri!

Pe final, Iancu are şi el şansa golului în două rînduri, dar nu i-a ieşit. S-a terminat 3-0, suficient ca Steaua să meargă mult mai relaxată la Skopje şi să fie mai interesată de tragerea la sorţi de vineri pentru a vedea pe cine întîlneşte în turul 3 preliminar.

14-0 a fost raportul ocaziilor în favoarea steliştilor, conform monitorizării InStat

579307-caseta-steaua

Perfecţiunea unui gol


sursa: http://www.gsp.ro

January 18th, 2013 | Radu Cosaşu

La ora cînd Van Persie mă entuziasmează cît Messi.

van-persie-wallpaper-hd

Liniştit dinspre partea votului în ancheta pentru Balonul de Aur 2012, unde nu s-au înregistrat fraude masive, eliberat de această obsesie românească, mă simt dator să atrag atenţia asupra a ceea ce a produs în ultimele săptămîni ale lui 2012 şi din primele zile ale lui 2013 cel plasat pe penultimul loc în top 10 al fotbaliştilor din lume, numitul Robin van Persie. La o mare diferenţă procentuală de Messi şi Ronaldo, olandezul lui Manchester United marchează permanent, la fel de entuziasmant ca geniul Barcelonei – ca să mă exprim cît pot de sobru. Golul de 1-0 în meciul cu Liverpool – cel mai recent – a fost pus îndelung sub lupă de Ilie Dumitrescu şi supercompetenţii din jurul lui, cu toţii într-o stare firească de extaz. Era perfecţiunea însăşi, după o cursă şi pasă a lui Evra nu mai puţin sublime. Ca de obicei în faţa unei capodopere vizuale, cuvintele îşi acceptă neputinţa în descriere, mulţumindu-se cu adjective. Pentru 2-0, omul – care ştie de toate – a centrat de departe, dintr-un unghi incomod, în careul aglomerat, găsind exact ce căuta, capul lui Evra, fruntea lui Vidici, fie ei într-un ofsaid greu discernabil. Adaug – în prelungirile meciului, la 1-2, Liverpool presînd straşnic – un călcîi diabolic al aceluiaşi Van Persie, în careu, gata-gata să ne stupefieze, dacă Reina nu ar fi fost lucid. Adaug golurile – nu unu, ci vreo trei! – marcate sistematic în ultimele secunde, cînd nu-ţi vine să spui decît: “Hai, că pe ăsta nu-l mai dai… Ce, eşti nebun?” şi e gol, gol, gol şi Sir Alex se copilăreşte dînd din mîini şi din picioare ca în curtea şcolii, aşa cum a fost cu egalarea la acel 2-2 cu West Ham…

Scriu toate acestea ca fan Rooney, foarte mulţumit de cum se înţeleg, dar şi pe deplin lămurit că nu vor face ratingul lui Messi, Xavi, Iniesta; dar nici nu putem trăi orbiţi de ei, cu atît mai mult cu cît tot ei ne dau semne că există şi zile proaste în fotbal, ca în orice viaţă. Ne obişnuim greu cu această evidenţă. Deocamdată, Van Persie are un singur “defect”: joacă prea bine, însă prea devreme; e abia începutul lui 2013 şi pînă la Revelion sînt multe şi normale şanse ca golurile lui să fie uitate, cum se obişnuieşte. Eu vă asigur că “stîngul” de 1-0 cu Liverpool îl voi ţine minte tot anul.

O problemă dincolo de fazele fixe-Radu Cosaşu


O problemă dincolo de fazele fixe-sursa http://www.gsp.ro

October 19th, 2012 | Radu Cosaşu

 

De cînd nu am mai întors un scor nefavorabil? Dintre toate cele auzite în aceste patru zile turco-olandeze care ne au mărit competenţa în deziluzii, două fraze mi s-au fixat profund în minte. Una mai scurtă, dar de îndelungă ironie, a lui Puiu Iordănescu: “Lumea se împarte în învingători şi explicatori”. E foarte bună, chit că nu mă pot înscrie cu fruntea sus în nici una din aceste categorii; mă ţine în loc întreaga mea experienţă istorică – de peste 60 de ani – ca suporter al naţionalei. De cînd mă ştiu în acest domeniu esenţial, am preferat prudenţa în amor. Nu mi-e uşor s-o recunosc, într-o lume ca a noastră, a microbiştilor aflaţi permanent între “Batem pe oricine” şi “Oricine ne poate bate”. În meseria noastră, se cîştigă greu o pîine cu prudenţa, cu moderaţia. Nu mă întind în explicaţii. Prudenţa te fereşte şi de iluzii, şi de deziluzii. Dacă nu vă convine, rămîneţi între “victoria uriaşă” de la Istanbul şi “catastrofa” cu Olanda. Nu vă urmez. O a doua frază este această dezvăluire a lui Torje, prea puţin luată în seamă de explicatorii zilei: la pauză, copleşiţi de acest 1-3, Piţurcă le-a spus că “Putem întoarce meciul”. Cu toată prudenţa, susţin că nu s-a mai auzit de foarte multă vreme o asemenea vorbă şi faptă, într-un meci cu o naţională situată mai sus de locul nostru 46. E o problemă dincolo de sistemul 4-3-3, dincolo de nenorocitele faze fixe, dincolo de “de ce”-uri – e o problemă de sistem nervos. Nu e nici o laşitate în a recunoaşte că a întoarce un scor nefavorabil nu ne stă în fire. Pur şi simplu. O naţională a României – de oricine antrenată – se simte cel mai bine cînd conduce cu 1-0, cum a fost în Turcia. Atunci – cum a fost cazul la Istanbul – e bine dispusă, eu permiţîndu-mi să pun buna dispoziţie ca noţiunea cea mai cuprinzătoare pentru a caracteriza prestaţia unei echipe, ba chiar a oricărui om. Piţurchismul – fără a-l denigra pe omul respectiv – este tocmai asta: să ţii de un 1-0 fiindcă oricum un 1-1 este foarte bun; de aceea, la 1-0 cu o Turcie slabă – aşa cum a accentuat primul Cornel Dinu în acea seară – îl introduci pe Cociş în repriza a doua ca să întăreşti apărarea. Ideea lui Piţi la pauză, să întoarcem rezultatul, e de o naivitate înduioşătoare la un om de duritatea sa. M-a bucurat însă – pe cuvînt – pentru că a fost măcar rostită. Sună ca o utopie – şi numai utopic nu mi-l închipuiam. Fără să mă dau explicator, bazîndu-mă doar pe mentalul jucătorului român, rămîn la ideea că a întoarce un scor nefavorabil constituie un ideal. Sînt, pentru o dată, imprudent? Nu m-aş necăji sa fiu dezminţit. Îmi este imposibil să cred că am putea fi vreodată suedezii care egalează Germania de la 0-4 la 4-4; a fost, de altfel, cum susţin explicatorii, o întîmplare. Şi ce dacă? Dă-ne şi nouă, Doamne, o asemenea întîmplare şi vă garantez că de a doua zi batem pe oricine!

Interviu cu un campion


preluare http://www.gsp.ro

La cei 25 de ani împliniţi în iunie, Lionel Messi face o analiză a carierei sale de pînă acum într-un interviu acordat cotidianului El Pais. Starul argentinian e nerăbdător să-şi ţină fiul în braţe, iubita sa Antonella urmînd să dea naştere unui băieţel peste aproximativ o lună de zile.

Messi a stabilit ca întîlnirea cu jurnaliştii de la El Pais să aibă loc la 9 dimineaţa, la terenul de antrenament şi a ajuns cu maximă punctualitate. Nu a pus nici un fel de condiţie în ceea ce priveşte interviul, amabil, zîmbitor şi dispus la dialog se conformează cu partea care îi place cel mai puţin din fotbal: mediatizarea.

– Se spune despre tine că îţi place foarte mult să dormi, dar ai ajuns la 8:30 pentru interviu. Te pregăteşti pentru zilele în care vei dormi puţin o dată cu naşterea lui Thiago?
– Mereu mi-a plăcut să dorm, dar cu trecerea timpului dorm tot mai puţin. Îmi place să-mi fac siesta, asta e clar. Pentru venirea pe lume a lui Thiago sînt foarte pregătit şi abia aştept să-l ţin în braţe.

Dragoste eternă pentru Barça
– Evident, treaba asta cu importanţa siestei în viaţa unui fotbalist ai învăţat-o la Barcelona…
– Aici am învăţat totul! Am ajuns aici cînd aveam doar 13 ani, aici am crescut, am mers la şcoală. Majoritatea lucrurilor le-am învăţat la Barcelona. Mereu am spus că sînt foarte recunoscător oamenilor de aici pentru că aşa simt.

– Simţi că ai răsplătit încrederea celor de la club, celor care au avut grijă de tine de cînd ai venit aici?
– Nu ştiu ce să spun… Mereu am vrut să demonstrez cît de legat sînt de clubul ăsta. La început era mai evident, acum poate a devenit ceva obişnuit şi oamenii nu mai percep importanţa. Aici e casa mea, asta e echipa mea. Datorez totul Barcelonei. Şi, am spus-o mereu, sînt foarte fericit aici.


– Ce înseamnă pentru tine faptul că unul dintre antrenorii de la juniori şi doi dintre jucătorii alături de care ai copilărit în La Masia fac acum parte din prima echipă?
– E un exemplu despre cum se lucrează la Barcelona. Se putea intui că acea echipă era una dintre cele mai bune ale acelei generaţii. Eram eu, Pique şi Cesc, dar mai erau şi alţii, Vazquez, Valiente. Ştiam că majoritatea vor juca în Primera, chiar dacă nu la prima echipă a Barcelonei, ştiam că vor cîştiga din fotbal.

„Vreau ca lumea să îşi aducă aminte de omul Messi, nu fotbalistul”
– Ai spus de multe ori că nu te interesează prea mult cîte goluri marchezi şi că preferi trofeele. E ceva ce te preocupă în mod special?
– Da, prefer să cîştig trofee cu echipa înaintea premiilor individuale. Nu mă gîndesc să marchez mai multe goluri decît alţi fotbalişti. Ce mă interesează cel mai mult e să fiu un om bun, nu să fiu cel mai bun fotbalist din lume. Pînă la urmă, cînd totul se va termina, cînd mă voi retrage, cu ce voi rămîne? Eu vreau ca atunci cînd voi pune ghetele în cui lumea să îşi aducă aminte de mine pentru că am fost o persoană bună. Îmi place să dau goluri, dar îmi place şi să am prieteni printre cei cu care am jucat. E bine să fii apreciat ca om, ca lumea să aibă o părere bună despre tine nu doar pentru că ai înscris de multe ori.

– Nu te gîndeşti la cel de-al patrulea Balon de Aur?
– Premiile sînt bine venite. Sînt recunoscător pentru ele, dar, la urma urmei, asta vă interesează mai mult pe voi, jurnaliştii, care mereu vă întrebaţi dacă jucătorul X e mai bun ca Y. Xavi sau Iniesta? Cine ştie? Norocul meu e că am ajuns la această echipă a Barcelonei, în care joacă fotbalişti incredibili! Clubul ăsta mi-a oferit totul: premii, trofee, goluri, totul. Echipa asta a intrat deja în istorie prin tot ce a cîştigat. Sînt norocos să joc aici şi să joc în naţionala Argentinei, unde, de asemenea, am alături mari fotbalişti. E ceva esenţial. Pe mine echipa mă face mai bun, cu siguranţă. Fără ajutorul colegilor nu aş fi cine sînt, nu aş cîştiga nimic. Nici trofee, nici premii individuale, nimic.

– E ceva ce te supără?
– Dacă vorbim despre fotbal, nu-mi place să pierd. În ceea ce priveşte viaţa, mă doare cînd văd oameni săraci. Vin dintr-o ţară în care acest aspect e unul delicat, sînt mulţi copii, tineri cărora nu le rămîne decît să iasă pe stradă şi să caute să muncească indiferent în ce domeniu, şi asta încă de foarte mici.

– Spune-ne despre viaţa la Academia de fotbal a Barcelonei. E adevărat că puştii sînt izolaţi de lume acolo?
– Nu! Cum să fim rupţi de lume? Sîntem nişte privilegiaţi. Mie nu mi-a lipsit niciodată nimic. Mi-a fost dor de familie, eu am rămas cu tata în Barcelona, iar mama şi fraţii mei s-au întors în Argentina la început. Dar realitatea e diferită, multor părinţi le e greu să se descurce cu micuţii lor. Ştiu…

Cea mai mare bucurie: să ajute copiii
– În curînd vei fi tată. Se schimbă ceva pentru tine?
– Da, normal, începi să abordezi totul altfel. Nu te mai gîndeşti la tine însuţi. Te gîndeşti la el, speri să nu aibă nici un fel de problemă niciodată.

– Pentru că tot vorbim despre asta, ai început deja să exersezi schimbatul scutecelor?
– Am exersat cu nepoţeii mei. Mă descurc superbine!

– Ai o fundaţie care ajută copiii nevoiaşi. 
– Da, ne concentrăm atenţia asupra educaţiei copiilor, încercăm să-i direcţionăm către studiu şi sport. Colaborăm cu Unicef, cu spitale, şcoli… E frumos să ajuţi.

– Faţa ta parcă se luminează cînd se apropie copiii de tine pentru a te saluta. Ce simţi?
– Copiii sînt cel mai frumos dar, iar cînd sînt foarte mici sînt lipsiţi de orice răutate, te văd şi se transformă. Unora le e ruşine să se apropie, nu vorbesc, nu înţeleg de ce mă aflu acolo şi le vorbesc, pentru că mă văd la televizor şi atunci cînd mă au în faţa lor, aproape că se sperie. Nu există bucurie mai mare pentru mine decît atunci cînd fac un copil fericit.

– Celebritatea te pune mereu în lumina reflectoarelor. Te oboseşte?
– Nu, pentru că niciodată nu mă prefac. Cum sînt pe teren sînt şi în afara lui. Nu mă deranjează să se intereseze de mine pentru că sînt eu însumi, cel dintotdeauna. Acum mult timp am început să fiu recunoscut pe strada şi nu mai sînt atît de timid ca la început.

– Spuneai cîndva că pe teren ţi se pare mai dificil să joci ca Iniesta sau ca Xavi decît cum joci tu. Deci, ce faci tu e uşor?
– Eu fac ce pot ca să-mi ajut echipa şi nu aş şti să fac ce fac ei. Nu-mi place să pierd şi încerc să fiu un ajutor pentru echipa mea pentru a obţine victorii. Am spus mereu: ies pe teren cu gîndul să cîştig, nu mă gîndesc să dau multe goluri.

– Stilul tău de joc se antrenează?
– Nu cred, nu ştiu… Aşa joc de cînd eram mic…

– Asta susţine şi Vilanova.
– Ce zice?

– Zice că, spre surprinderea lui, tu joci exact aşa cum o făceai cînd erai copil, doar că acum joci cu şi contra celor mai buni fotbalişti ai lumii, nu cu puşti de 14 ani.
– Stilul meu de joc nu prea s-a schimbat, e adevărat, deşi, evident, am învăţat multe despre fotbal. M-a ajutat foarte mult că am ajuns la un club care are grijă de copii. Chiar ieri urmăream jocul unor puşti de 7 ani cum se antrenează alături de noi, iar forma în care sînt învăţaţi e diferită de orice alt loc din lume. De mic eşti învăţat să joci mingea, să ai grija de ea, ţi se explică noţiuni tactice, eşti ajutat să înţelegi jocul. Şi încă de mici joacă la fel ca noi, nu încetează să mă surprindă!

Guardiola, cel mai bun antrenor din cariera lui
– Se spune că atunci cînd ai aflat că cel care urma să-i ia locul lui Guardiola va fi Tito ai zîmbit doar, dar că zîmbetul ăla a liniştit pe toată lumea de la club.
– Da, e posibil să fi zîmbit, pentru că m-a bucurat foarte mult vestea. Îl cunosc de cînd eram copil şi a fost alături de noi, cu Pep, în ultimii 5 ani. M-am gîndit că putem continua treaba începută de Pep. Uite, Tito a fost primul care m-a băgat să joc, pînă atunci eram rezervă sau nici nu prindeam lotul şi el a fost cel care a avut încredere în mine cînd eram copil. Îl cunosc, e un tip normal, deschis. Dacă are ceva să-ţi spună, nu se fereşte, Îmi place asta.

– V-a şi certat, aşa se aude…
– Nu-mi aduc aminte (rîde). Dar cu siguranţă ne-a şi certat, pentru că eram un grup de băieţi buni, dar şi periculoşi!

– Îţi mai aminteşti primul tău meci la academia Barcelonei?
– Nu, dar îmi aduc aminte că la scurt timp am suferit o accidentare la tibie.

– E adevărat că Pique te apăra cînd adversarii intrau mai dur?
– Da, era cel mai înalt dintre toţi, restul eram micuţi. „Papá” (tata) ne apăra pe toţi.

– V-aţi pus de acord că e momentul să aveţi copii ca să puteţi să mergeţi împreună în parc cu cei mici?
– Nu, a fost o coincidenţă. S-a întîmplat pe rînd cu mine, Pique, Pedro, Villa şi Valdes. E un semn că ne maturizăm şi avem responsabilitate mai mare. O responsabilitate minunată.

– Îţi doreşti o familie numeroasă? O „tripletă” poate?
– Nu, nu ştiu…. Dacă va fi să avem mai mulţi copii, cu atît mai bine!

– Nu prea te-am văzut simulînd…
– Asta pentru că de mici sîntem învăţaţi să nu o facem. Mereu a fost aşa. Mereu încerc să finalizez acţiunea. Nu ştiu… niciodată nu mi-a plăcut să simulez, nu caut să mă arunc.

– Cei de la echipele de juniori povestesc că ai fost singurul copil care nu a necesitat vreodată să fie corectat, ţi s-au respectat întotdeauna caracteristicile.
– Uneori mă mai corectau. Mi-au respectat felul în care am văzut şi am simţit să joc, deşi e adevărat că aici filozofia este să fie oprit jocul şi să ţi se explice, să pasezi din prima. Dar… eu nu prea dădeam mingea colegilor! De multe ori mi-au spus să încerc să pasez, pînă şi-au dat seama că nu îmi ieşea şi m-au lăsat în pace. Dar e adevărat că, puţin cîte puţin, am început să fiu altruist, am început să pasez mai mult. Dar cînd am ajuns, aveam 13 ani, nu voiam să dau nimănui mingea!

Viaţa după era Guardiola
– Vorbeşti mult pe teren?

– Nu, nu prea vorbesc (rîde)

– Dar adversarii tăi şi arbitrii sînt de altă părere…

– Ah! Cu arbitrii şi cu adversarii vorbesc mai mult. Cu colegii nu prea e nevoie de vorbe. Jucăm de atîta timp împreună încît ne înţelegem dint-o singură privire.

– Şi cearta cu Villa? Parcă aveaţi un vestiar perfect, unde totul era minunat.
– Am mai spus, nu mai căutaţi probleme acolo unde nu sînt. Căutaţi în altă parte, aici nu poate fi vorba de probleme. Relaţia dintre noi atît pe teren, cît şi în afara lui este extraordinară! Jucăm de mult timp împreună, iar calitatea umană e excepţională. Lumea habar nu are cît de bine ne distrăm, iar asta nu e uşor după atîţia ani petrecuţi împreună. Echipa asta nu şi-a pierdut ambiţia, dorinţa de a cîştiga. Am continuat să fim fideli stilului nostru şi să ne dorim să facem performanţă în continuare. Cel mai important este că ne-am păstrat dorinţa asta.

– E drumul început de Guardiola, nu?
– Da, Pep ne-a arătat calea şi continuăm să mergem pe drumul ăsta. El a fost cel care ne-a învăţat să avem iniţiativa în joc, să căutăm mereu să marcăm. Ne-a impus o atitudine, ne-a făcut să credem că putem învinge. A fost incredibil. Pep e un fenomen, felul în care analiza şi pregătea meciurile era senzaţional. Nu cred că voi mai vedea vreodată un antrenor ca el.

Real, un adversar impresionant
– Rijkaard a fost primul tău tehnician. Ţi-a trecut supărarea pentru că nu ai jucat în finala de la Paris?
– Lui Rijkaard îi datorez, practic, totul. E cel care a avut încredere în mine, care m-a aruncat în luptă, sub comanda lui am debutat, a ştiut să se poarte cu mine mereu. A ştiut să mă lase pe bancă şi, chiar dacă nu-mi plăcea şi nu ştiam de ce, apoi am înţeles. Datorită lui am avut atîtea satisfacţii mai tîrziu.

– Sub comanda lui Rijkaard ai marcat primul tău gol contra Madridului. De fapt, ai reuşit un hattrick...
– A fost incredibil! Au mai fost şi alte goluri, dar, într-adevăr, acele reuşite sînt de neuitat.

– Care dintre meciurile contra Madridului ţi-a rămas mai bine în memorie?
– Îmi aduc aminte cu plăcere de toate partidele cîştigate contra lor. E cel mai frumos sentiment să cîştigi în faţa Realului, o echipă foarte bună. Cred că rămîn totuşi la semifinala din Liga Campionilor, pentru semnificaţia avută.

– Cum e să marchezi în poarta lui Casillas?
– Iker e un portar senzaţional, unul dintre cei mai buni din lume. Am avut noroc în ultimele întîlniri că am putut înscrie contra lui, dar a şi parat foarte multe şuturi, e foarte bun, foarte rapid.

– Ce admiri la formaţia din Madrid?
– Îmi place mult să joc pe „Bernabeu”, e un club mare cu o istorie impresionantă.

Spania joacă fotbalul total
– Ce-ţi place la echipa lui Mourinho?
– Hmm, pe contraatac te omoară! Realul de acum are atacanţi foarte rapizi, iar conexiunea apărare-atac durează 5 secunde şi e gol. Nu e nevoie să joci bine pentru a marca 3 goluri. Ei îşi creează multe ocazii graţie jucătorilor, sînt foarte buni. Eu am norocul să-i cunosc foarte bine pe Di Maria şi Higuain. „Pipa” poate dispărea din joc, dar reapare, atinge de două ori mingea şi dă două goluri. Din nimic, Real Madrid îţi poate da gol.

– Ce părere ai despre Mourinho?
– Nu pot să vorbesc despre el. Nu-l cunosc, nu am vorbit niciodată cu el. Pot doar să comentez despre ce a reuşit să cîştige, multe trofee, enorm. Ştiu că jucătorii lui au numai cuvinte de laudă despre el, dar eu nu-l cunosc.

– Mou spune că fotbalul Barcelonei plictiseşte şi că naţionala Spaniei joacă defensiv.
– Serios?

– Da, a spus-o la întîlnirea antrenorilor organizată de UEFA: „Joacă 4 apărători şi 6 mijlocaşi, ăsta nu e fotbal ofensiv. Oboseşte şi plictiseşte”
– Spania joacă aproape la fel ca noi. Nu le poţi lua mingea jucătorilor lui Del Bosque. Pentru orice fotbalist e foarte bine dacă joacă alături de ei. Am evoluat contra Spaniei şi am alergat mult după minge fără să o pot stăpîni. Mi s-a mai întîmplat contra Madridului, contra Murciei… În Argentina a fost altceva. Dar niciodată nu am alergat atît cît am alergat contra Spaniei fără să pot avea balonul.

– Visul tău e să cîştigi Mondialul din Brazilia peste doi ani?
– Mi-ar plăcea foarte mult să cîştigăm pentru ceea ce ar însemna pentru Argentina, dar şi pentru mine.

– Există ceva din fotbal ce ţi-a plăcut mult în ultima vreme?
– Da, să-i văd antrenîndu-se pe puştii de la Academia noastră de fotbal. Mă surprind pe zi ce trece, mă impresionează felul în care se lucrează la Barça. Sînt atît de mici şi joacă atît de bine… Am mai văzut antrenamente şi prin alte părţi, dar nicăieri ca aici. Aşa că îmi place să rămîn să-i urmăresc.

– Un jurnalist italian a povestit, după ce ţi-a luat un interviu că se simţea exact la fel ca fundaşii care îţi fac marcaj: „Tu pregăteşti totul, încerci să afli cum va reacţiona, ce va face, te simţi pregătit şi, la final, mereu îţi scapă printre degete”
– Şi a plecat gîndindu-se „nu am reuşit să scot nimic de la el!” (rîde). Nu, nu-i aşa… Spun mereu ce gîndesc, dar nu simt niciodată nevoia să intru în polemică, să mă cert cu cineva. Nu caut conflicte sau probleme. Nu e asta filozofia mea, nu e stilul meu de a fi. Nu văd care e sensul să vorbeşti de rău despre cineva pe care nu-l cunoşti, pe care doar l-ai văzut jucînd. Prefer să fiu respectuos cu ceilalţi, doar atît. Dacă voi încercaţi să iscaţi probleme… Dar eu nu intru în astfel de jocuri.

 

Sfarsitul unei ere la Milan


sursa: http://www.gsp.ro.

Momente impresionante ieri pe San Siro, la ultimul meci pentru nişte jucători fabuloşi. După partida cîştigată cu 2-1, contra celor de la Novara, Inzaghi, Nesta, Gattuso, Zambrotta, Seedorf şi Van Bommel şi-au luat adio de la fanii care le-au fost alături mereu.

„E sfîrşitul unei ere”, a anunţat vicepreşedintele Adriano Galliani, vizibil afectat şi el de faptul că rossoneri se despart de fotbalişti care au scris istorie pentru AC Milan. Situaţia lui Clarence Seedorf nu e încă foarte clară, dar se pare că fotbalistul va părăsi şi el Italia.

Fanii s-au pregătit ca la carte de despărţirea de idolii lor. O coregrafie impresionantă, aplauze prelungite şi celebrele scandări pentru fiecare jucător în parte au răsunat pentru ultima dată pe stadion.

Eroii zilei au fost copleşiţi de mostrele de iubire arătate de suporteri şi au izbucnit în lacrimi. Imagini tulburătoare cu neînfricatul Gattuso plîngînd pe umerii colegilor, cu Zambrotta îmbrăţişat de mai tinerii săi colegi, cu liderul Massimo Ambrosini neputîndu-şi stăpîni emoţiile i-au impresionat pe microbiştii de pretutindeni.

Fanii au aşteptat să-l vadă pe Pippo pe teren pentru ultima dată în tricoul lui Milan, iar Allegri i-a dat şansa să se despartă aşa cum ştia mai bine de cei cărora le-a adus atîtea bucurii: „Pippo Inzaghi, segna per noi!” („Pippo Inzaghi, marchează pentru noi!”), i-au strigat suporterii, iar atacantul de 38 de ani nu i-a dezamăgit. A pus capăt celor 13 ani în tricoul rossonero înscriind un gol frumos, asistat de Seedorf, cu 8 minute înainte de final.  Un moment ca multe altele din cariera sa, de-a lungul celor 623 de meciuri jucate. Toată echipa s-a strîns în jurul său şi l-a felicitat.

Garcia deschisese scorul pentru Novara, Flamini restabilise egalitatea, iar Inzaghi a închis tabela la 2-1 pentru Milan.

Gattuso: „Le mulţumesc tuturor fanilor. Pentru mine a fost un vis care a durat 13 ani. Acum viaţa merge mai departe. Vom vedea ce voi face, încă mai vreau să joc, să demonstrez că nu sînt terminat din punct de vedere fotbalistic. Nu am mai rămas pentru că nu aş vrea să mă simt ca o mascotă la club. Am şi oferte, iar dacă vreodată m-ar vrea Juventus sau Inter să fiţi siguri că nu voi merge acolo, pentru că ceea ce simt pentru tricoul rossonero e mai presus de orice. A fost un vis împlinit să îmbrac tricoul pe care l-am adorat de cînd eram copil”

Inzaghi: „Nu mă mai duc acasă, rămîn aici, pe stadion”, a spus Pippo după ultimul meci la Milan.
„Mi se rupe sufletul, acum e greu să renunţ la tot, am încă dorinţa de a cîştiga a unui puşti, picioarele încă mă ţin, nu am dureri după operaţie şi mă simt bine. Nu am cuvinte să spun ce simt, înaintea acestui meci m-am antrenat dur, chiar dacă azi era un meci fără miză, eu m-am pregătit pentru acest gol. Orice ar fi, cu siguranţă voi reveni la Milan, pentru că între mine şi Milan e o dragoste mare care nu se poate sfîrşi”
A fost meciul cu numărul 300, şi ultimul, pentru Pippo la AC Milan
Deşi el însuşi a anunţat că nu va mai continua, Pippo are acum îndoieli: „Voi vorbi cu Galliani şi cu Berlusconi, ei m-au adus aici, acum să vedem ce îmi vor mai propune. Mi-e greu să mă şi gîndesc că nu voi mai juca în tricoul rossonero. Ziua asta îmi va rămîne în suflet pentru totdeauna. Nu vreau să mă mai gîndesc la nimic acum”.

Zambrotta: „A fost ultimul meu meci pe San Siro. Mi-e foarte greu să vorbesc acum, sînt copleşit de emoţie. E ciudat să văd cum alţi colegi pleacă, cum eu însumi mă despart de echipă. Ultimul meci aici va rămîne mereu special, dar nu va fi ultimul meci din cariera mea. Nu ştiu unde voi juca de acum, vom vedea”

Van Bommel pleacă şi el de la Milan şi, deşi a petrecut un pic mai mult de un an la formaţia italiană, olandezul se desparte cu greu de club: „Cînd am semnat, toţi mi-au spus că aici e o mare familie şi am descoperit că aşa e”, a spus Van Bommel cu lacrimi în ochi.

„Mă despart de Milan şi, deşi am petrecut doar un an şi jumătate aici, mi-e tare greu să plec. Asta e viaţa, la un moment dat trebuie să pleci. Mă întorc la PSV, dar pentru acum spun doar rămas bun, Milan. Poate voi reveni ca antrenor”

FILIPPO INZAGHI
– 38 de ani
– atacant
– 11 ani la Milan
– 8 trofee
– 299 meciuri/125 goluri

CLARENCE SEEDORF
– 36 de ani
– mijlocaş
– 10 ani la Milan
– 9 trofee
– 431 meciuri/62 goluri

ALESSANDRO NESTA
– 36 de ani
– fundaş
– 10 ani la Milan
– 10 trofee
– 325 meciuri/10 goluri

RINO GATTUSO
– 34 de ani
– 13 ani la Milan
– 10 trofee
– 467 meciuri/11goluri

GIANLUCA ZAMBROTTA
-35 de ani
– fundaş
– 4 ani la Milan
– 2 trofee
– 85 de meciuri/ 2 goluri

De ce Xavi nu va lua Balonul de Aur – de Andrei Niculescu.sursa www.gsp.ro


Azi am gasit un articol interesant pe gsp.ro si am sa-l reproduc integral pentru ca mi-a placut si merita citit.

De ce Xavi nu va lua Balonul de Aur
de Andrei Niculescu – http://www.gsp.ro
January 5th, 2012 | Fotbal internaţional

Doctor în fotbal, artist al paselor, om de echipă, Xavi nu va primi, probabil, niciodată Balonul de Aur. Iar dacă l-ar primi, cu siguranţă i l-ar pasa imediat lui Messi


De-a lungul timpului, am fost obişnuiţi cu decernarea Balonului de Aur în ultimele zile ale lui decembrie. De cînd UEFA şi-a amestecat interesele de imagine cu cele financiare ale lui France Football, coperta revistei a luat forma unei gale, iar incertitudinea e un pic mai mare, misterul planînd pînă în orele de dinaintea festivităţii. Anul acesta, de exemplu, nici o publicaţie nu s-a hazardat să anunţe numele învingătorului, mai ales după ce anul trecut un ziar de prestigiu precum “Gazzetta dello Sport” a comis-o, anunţîndu-l pe Iniesta drept cîştigător şi nu pe Messi, cel care avea să triumfe de fapt.
Messi e principalul favorit şi acum. Ar fi al treilea Balon consecutiv cîştigat, ceea ce doar Platini a mai izbutit. În duelul său particular cu Cristiano Ronaldo, Messi are avantajul succeselor obţinute cu Barcelona, are avantajul ultimei impresii, dar şi colecţia de momente unice pe care a oferit-o pe tot parcursul lui 2011. Messi lasă impresia ca poate face tot ce vrea pe teren, cînd vrea. Şi oferă, în plus, acea imagine liniştită, liniară, plată să spunem, aproape niciodată nervoasă, o imagine care dă bine indiferent de circumstanţe.
Despre Messi s-au scris mii de rînduri. E imposibil să mai spui ceva fără teama că ai putea repeta ceva ce s-a mai zis. E însă cineva care merită la fel de multe rînduri. Cineva care, mai mult ca sigur, nu va cîştiga anul acesta Balonul de  Aur. De fapt, mai mult ca sigur, nu-l va cîştiga niciodată. E vorba de Xavi.
Dacă Messi e furtuna aducătoare de aplauze, Xavi e liniştea care generează această furtună. E cel care creează contextul, e doctorul care vindecă orice stare de anxietate, e mintea care inspiră operele de artă ale geniului, e cel fără de care Messi s-ar simţi mult mai singur. Iar asta se vede în “naţionala” Argentinei. Priviţi-l pe Xavi în joc! Nu-l veţi vedea niciodată cu capul în pămînt, privirea sa e mereu sus, căutînd soluţii, teritorii neocupate, ca un Columb al timpurilor moderne. Face ce ştie şi ştie ce face.
Nu e fotbalistul fazelor de generic, nu e un geniu al dezechilibrului în acţiuni unu contra unu. Nu e bucătarul ce primeşte stele Michelin, acesta e Messi, dar e cel care-i adună ingredientele şi îi prepară sosurile, apoi stă şi priveşte pe geamul mic al bucătăriei, cu un zîmbet larg pe chip, cum premiantul primeşte elogiile clienţilor din restaurant. Nu e chirurgul care operează complicat, pe cord deschis sau pe creier, e medicul generalist care te consultă şi-ţi depistează problema, cu stetoscopul atîrnat de gît.
Xavi nu-şi face un scop din a cîştiga trofee individuale. El doar îşi face treaba în echipă şi ajută. Apără o filozofie, o făcea chiar şi atunci cînd rezultatele nu apăruseră. Xavi e cel care face posibile premiile lui Messi.
Înlocuiţi în textul de mai sus Xavi cu Iniesta! Nu-i aşa că nu percepeţi mari diferenţe? Şi asta pentru că ambii au acelaşi bagaj genetic, fotbalistic vorbind. Cei doi, Xavi şi Iniesta, reprezintă, de fapt, definiţia fotbalului actual, fotbalul asociativ.
Ar fi o imensă reparaţie faţă de fotbal ca Xavi să cîştige Balonul de Aur. Nu-l va cîştiga, probabil. Dar şi dacă l-ar cîştiga, i l-ar pasa imediat lui Messi.