The back-up plan – Planul de rezervă


 

Am trecut în viață prin multe nenorociri. Și din mica mea experiență personală vă împartășesc că, în general când întreprinzi ceva, e bine să ai un plan de rezervă.

Adică sa ai o a doua variantă, daca prima variantă nu e fiabilă, să ai o copie de rezervă dacă originalul se pierde sau se strică, să ai o a doua partiție pe calculator, pe care să stochezi ce e important, în cazul în care Windows-ul crapă sau se pune în cap și nu mai merge, să intri pe geam dacă ești dat afară pe ușa principală, un fel de plan B.

no plan B

Și de ce spun asta: dacă nu am avut un plan de rezervă, lucrurile nu prea au ieșit cum am vrut. Poti să-ți faci sute de planuri, vine o secundă care iți năruie totul. Un fel de poți să te dai peste cap , cand e să se întâmple ceva negativ, se întâmplă. Știu e un fel cam negativist de a vedea viața, dar experiența personală așa m-a format.

De aici, de la planul B,  până la a deveni un fel de „control-freak” nu e decât un pas. În argoul psihologiei, termenul control freak descrie o persoană cu o tulburare de personalitate caracterizată prin subminarea altor persoane, de obicei prin controlul comportamentului manifestat în modurile în care el sau ea acționează pentru a dicta ordinea lucrurilor într-o situație socială.

Nu e valabilă nici varianta de  „control-freak”, pentru ca în viață nu poți să controlezi ce urmează să se întâmple, dar pe baza de predictibilitate poți să prevezi anumite situații negative și să le eviți, bazat pe evenimentele trăite anterior, din care ai căpătat o oarecare experiență și din care știi cum să reacționezi în anumite situații.

Spre exemplu: când plecam pe un traseu pe munte, și asta am învățat-o de la alți tovarăși cu experiență, trebuie să te informezi asupra traseului pe care trebuie să-l parcurgi, asupra timpului estimativ de parcurgere a traseului, cu privire la prognoza meteo din acea zi, pentru ca pe munte vremea se schimba foarte repede, mai ales vara, despre echipamentul necesar pentru parcurgerea traseului ales, si eventual locurile de popas, și mâncarea necesară pentru susținerea efortului.

Toata experiența asta acumulată te obișnuiește și în viața de zi cu zi, în sensul că dacă vrei să îți atingi un obiectiv personal trebuie să te pregătești în prealabil pentru realizarea acestuia.

Desigur că în cotidian, apar și lucruri neprevăzute, care te surprind și  atunci trebuie să te bazezi pe intuiție și pe experiența anterioară în situații similare.

Adică viața nu ne oferă o plasă de siguranță în care să cădem.

Cred că în viață trebuie să ne ghidăm foarte mult pe principiul „live-and let live”, un fel de traiește și lasă-i și pe alții să trăiască. Cam asta e! 🙂 Peace!

 

Cititul nu dauneaza grav sanatatii


De cand ma stiu mi-a placut sa citesc. Citesc tot felul de prostii, in diferite forme, pe hartie, pe format digital, mai nou, prin ziare, reviste, carti, pliante, tablete, calculatoare, orice. Am o sete inexplicabila de a afla mereu lucruri noi. Sunt defect oarecum, dar de mic mi-a placut sa stiu, sa aflu explicatia logica a lucrurilor care ma inconjoara. N-am reusit mereu, dar macar mi-am pus intrebari. Si ce ma stimula si mai mult era genul de rationament: daca X poate sa faca, eu de ce sa nu pot sa fac?

M-am nascut in perioada comunista a lui Ceausescu, prin ’76 si dupa cum stiti, prea mari optiuni de a pierde timpul nu prea erau, asa ca inevitabil am descoperit lectura. Am un frate mai mare cu IQ-ul ridicat, care ma stimula mereu, uite-l pe Ovidiu, face aia, face ailaltă, trebuie sa fii ca el. Pe mine ma enerva la culme, pentru ca voiam sa fiu diferit. Recunosc insa ca frate-meu era genul de tocilar cu note mari la scoala, eu eram genul de derbedeu care prindea din zbor, ca sa bifeze notele si in rest studiam cu placere numai materiile care ma atrageau. Bine, stilul comunist de invatamant care se pastreaza si azi in Romania consta in memorarea pe de rost a unor texte si teorii pe care uneori nimeni nu le intelege. Nu se bazeaza pe dezvoltarea capacitatilor cognitive ale fiecarui individ, pe intuitie, pe dezvoltarea pasiunilor fiecarui copil, nu , bagati materii in capul copiilor, care mai tarziu nu ii vor folosi la nimic. Vor deveni in timp lacheii perfecti, care se vor supune fara sa cracneasca oridinelor unor politicieni corupti si manipulatori.

Sa revenim, degeaba citesti daca nu intelegi sau percepi mesajul textului. E un fel de analfabetism intelectual. Cum intelegi mesajul textului? Simplu: cuvintele pe care nu le intelegi sau al caror sens nu il stii, il cauti in dictionarul explicativ al limbii romane. Nu e o rusine sa nu stii sensul unui cuvant, exista mii de cuvinte intr-o limba. O alta problema consta in lipsa de concentrare asupra textului pe care il parcurgi cand citesti, adica mediul in care citesti te disturba. De aceea s-au inventat bibliotecile. Prima asa zisa biblioteca am descoperit-o in scoala generala, o camaruta mica la etajul doi, o babuta dadea carti elevilor cu obligatia sa le returneze. I-am trecut pragul cu teama, dar am gasit un univers fascinant. O perioada am citit mai mult ce se cerea la scoala. Dupa anii ’90 lectura nu m-am mai atras asa de mult, aparusera alte tentatii: muzica, internetul, televiziunea prin cablu. Insa atunci cand am dorit sa aflu ceva care ma intereseaza m-am intors mereu la lectura. In ultimii ani am citit mai mult carti legate de profesie sau despre chestii care ma pasioneaza: tehnologie, fotografie, blog-uri, presa on-line, etc., dar asta nu inseamna ca nu mai citesc si beletristica.

Ce vreau sa spun se rezuma in titlu: lectura nu dauneaza grav sanatatii, dimpotriva!

Some kind of monster – Un altfel de monstru


Am urmarit asta-noapte documentarul ,, Some kind of monster” pe Netflix despre perioada inregistrarilor la albumul St.Anger (2003) al celor de la Metallica – cea mai buna formatie rock, perioada in care unul din membrii trupei, basistul Jason Newsted parasise formatia pentru ca nu mai credea in acel proiect.

Trupa isi angajase un psiholog care sa ii ajute sa nu se destrame si sa duca proiectul mai departe. Solistul vocal al trupei, James Hetfield, se confrunta cu dependenta de alcool, bateristul Lars Ulrich avea discutii contradictorii cu Hetfield cu privire la continuarea activitatii Metallica, nu aveau un chitarist pentru chitara bass, perspectivele erau sumbre.

Si ce m-a impresionat, pe langa faptul ca Metallica inca mai canta din 1981, ca au vandut mii de albume, ca sunt milionari in dolari si ca sunt niste mari artisti, e faptul ca filmul dezvaluie latura lor umana, adica nu sunt niste ,,monstrii” ai rock-ului, cum ii vede toata lumea, sunt oameni ca noi, cu probleme cotidiene legate de familie, de increderea in ceilalti, de confruntarea cu depresia si tristetea, cu lipsa de productivitate, etc.

Practic filmul ridica perdeaua de deasupra legendei trupelor rock cu imaginea de „sex-drugs and rock and roll” si arata latura umana a trupei, cu problemele legate de eforturile depuse pentru crearea unui nou album. Sa fii artist si sa inspiri o multime de oameni, care te vad ca pe un idol, nu e o treaba deloc usoara.

Pe final, trupa gaseste un nou basist, pe Robert Trujillo, dupa mai multe auditii cu diversi basisti, baiatul fiind chiar un talent natural si scoate noul album St. Anger, dupa o lunga perioada de pauza si apoi pleaca in turneu. O poveste cu happy-end am putea spune.

Foto: digi24.ro

Ascult Metallica de prin 1991, de pe la albumul Black, lansat cam in acelasi an. Eram in clasa a 9-a de liceu, invatam in laboratorul de fizica, si un coleg a venit cu un dublu-casetofon in pauza, l-a pus pe catedra ca sa ascultam ceva muzica. Era perioada aia cu Depeche Mode, Roxette, Modern Talking si alte siropuri. S-a ridicat unul, a apasat butonul stop, eject, a scos caseta cu ,,siropuri” si a bagat o caseta cu One -Metallica de pe albumul ,, And Justice for all” lansat prin 1988. Daca stiti , la inceputul melodiei, dupa partea cu elicoptere si împuscaturi, incepe cel mai tare solo pe chitara auzit vreodata. Pustii prin sala de clasa au inceput sa fluiere: huo, ce e ba asta? , schimba muzica, nu ne place! Eu am ramas intepenit in scaun ascultand rif-urile de inceput ale piesei. Aveam ochii mari cat cepele si simteam cum intra adrenalina in creier. Inima incepea sa bata mai tare si iti venea sa te ridici si sa dai din cap. Bineinteles ca la cererea multimii muzica a fost schimbata: du-te ba de aici si nu ne mai stresa cu aia de urla intr-o limba de nu o intelegem! Noua baga-ne o manea 🙂

Dupa ore m-am dus la colegul de clasa cu caseta de la Metallica si i-am spus: fa-mi o copie, ti-o platesc. A doua zi aveam caseta si o ascultam seara acasa, cand imi faceam temele pentru scoala, pe un dublu casetofon tip chec, pe care tatal meu il cumparase dupa mari eforturi si negocieri indelungate, data fiind penuria de dupa perioada 1989.

Asa am inceput cea mai frumoasa calatorie muzicala in lumea rock-ului, si pot spune ca e anul 2020 si inca ascult „One☝️” -ul celor de la Metallica cu aceeasi placere ca la inceput cand muzica lor m-a lovit prin anii ’90.

God gave rock and roll 🎸 to you! spune o piesa. Pai cam asa e! Hell yeah!🤘

Amintiri din Bucegi


Mă uitam azi pe Google Photos și am găsit întamplator câteva fotografii care mi-au adus aminte de Stanley. Am petrecut o noapte la refugiul Salvamont de la 2000 între 05.09.2013 și 06.09.2013. Un prieten ne-a dat camera sa foto mirrorles Sony Nex-R să ne jucăm cu ea.

Seara am făcut un grătar în apropiere, am mâncat, am băut vin, ne-am îmbatat 😀😉, am spus povești, am instalat un windows-xp pe o vechitură de calculator, am făcut ,,caterinca” unii de alții și am dormit în camerele cu miros de lemn de brad.

Dimineața am savurat cafeaua admirând liniștea și mareția munților Bucegi, privind jos în vale și realizând cât de mici sunt unii oameni în comparație cu impunătoarele stânci și pietre din apropierea Cotei 2000. Și deodată toate grijile mi s-au parut mărunte. E un sentiment frumos. Am promis să revin…din păcate fară Stanley.

Beauty lies in the eye of the beholder – Frumusețea se află în ochiul privitorului


Aveam odată un prieten care-mi spunea: ,,Fotografia asta valorează cât o mie de cuvinte. Degeaba scrii mult, dacă nu bagi și o poză.” Avea mare dreptate, lucrase în media, la televiziune, editase știri, fotografie, știa ce spune.

În timp, am înțeles ce voia să-mi spună atunci. În secolul media în care trăim, fotografia are un impact emoțional mult mai mare, decât o facea lectura în secolul trecut. Mi-a fost teamă mult timp să postez propriile fotografii, motivat de faptul că nu le consideram prea reușite.

În timp cred că am ajuns la un nivel acceptabil de fotografiere si editare.

Și pentru că tot a început 2020 dați-mi voie să vă urez ,, La mulți ani!”, cu sănătate și împlinirea tuturor dorințelor. Să avem un an nou mai bun și liniștit, dragi cititori! 🎄🙏 Peace!✌️

La 30 de ani de la acel 22 decembrie 1989


Cred că am mai scris-o sau spus-o pe undeva:

Revoluția română sau lovitura de stat din 1989, ce-o fi fost nu se știe exact nici astăzi la 30 de ani de atunci, m-a prins în sufrageria blocului comunist, unde locuiam și bineînțeles că am deschis televizorul, la care am văzut mitingul de unde Ceaușescu a plecat cu elicopterul și mai apoi evenimentele care s-au succedat cu transmisiunile televiziunii române, cu teroriștii neidentificați, cu morții din orașele mari ale României, cu haosul creat în București și cu procesul și execuția soților Ceaușescu, aceea mascaradă de proces, care nu putea avea loc într-un stat democrat, proces în care s-a dat o sentință penală fără cale de atac.

Faptele, în mare parte le cunoașteți și dumneavoastră, au fost sute de interviuri și mărturii la televizor, justiția nu a identificat niciun terorist vinovat de moartea tinerilor, abia acum la 30 de ani există un dosar pe rol, privind revoluția și represiunea sângeroasă din decembrie 1989, în care principalii vinovați sunt considerați a fi Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și cei care la acele momente au preluat puterea de stat.

Din păcate, probabil, mulți dintre ei nu mai sunt, astfel că anumite aspecte ale evenimentelor din decembrie 1989, vor rămâne total neelucidate, ca să nu mai vorbim despre secretizarea anumitor documente din acele vremuri, care cu siguranță că nu au fost revelate publicului.

Ca și întreaga evoluție spre modernism a societății românești, care a trenat ani de-a rândul, dosarul revoluției din decembrie 1989, a fost tergiversat de către deținătorii puterii de după 1989, oameni care nu au avut niciun interes să se afle adevărul istoric, pentru că, dacă s-ar fi aflat, ar fi pierdut pozițiile de influență și putere pe care le dețineau în societatea românescă.

Ce e trist, este faptul că atunci la cei treisprezece ani de viață, care mă prinseseră la momentul evenimentele acelor vremuri, aveam mari speranțe pentru o evoluție pozitivă, spre democrație și bunăstare a României, acum trebuie să recunosc că aceste speranțe s-au cam năruit în mare parte.

Există totuși o evoluție spre mai bine a României, spre un stat democratic și de drept, chiar dacă mai avem multe etape de parcurs ca societate postcomunistă. Aderarea la Uniunea Europeană și structurile NATO, ne-a conferit o oarecare stabilitate în zonă, deși destul de fragilă, având în vedere vecinătate cu Rusia, care mereu reprezintă un pericol iminent pentru țara noastră.

Părerea mea este că la 22 decembrie 1989, pe fondul unor mișcări populare de solidaritate cu cele izbucnite la Timișoara, încă din 16 decembrie 1989, a avut loc o lovitură de stat, prin care s-a realizat preluarea puterii de către neocomuniștii lui Iliescu, bineînțeles ajutați și de structurile de spionaj străine, care s-au aflat pe teritoriul României în acele vremuri. De fapt, era o evoluție firească în Europa centrală și sud-estică, după căderea zidului Berlinului din Germania de est, lumea se cam săturase de comunism, chiar și cu reformele de deschidere a sistemului totalitar comunist, inițiate de Gorbaciov în fosta URSS.

Personal am ajuns la 43 de ani, după ce la 24 de ani, mai exact la 11 ani de la revoluția anticomunistă mi-am pierdut mama și mai apoi după încă alți trei ani, tatăl, oameni care au reprezentat repere în evoluția mea personală de mai târziu.

Am reușit să termin o facultate la învățământul de stat, în București, în anii tulburi de după 1989, între 1995-1999, am studiat științele juridice la Facultatea de Drept din cadrul Universității București, m-am specializat într-o profesie care în momentul de față îmi aduce satisfacții profesionale, putând spune că lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit.

Libertatea adusă de căderea regimului comunist, mi-au permis să vizitez și țări străine, și sunt sigur că fără sacrificiul tinerilor din 89, aceste lucruri nu ar fi fost posibile, dar cel mai important este faptul că sacrificiul lor ne-a permis nouă să putem vota și alege liber, aceasta fiind poate cea mai mare libertate câștigată.

Mărturisesc că nu sunt mulțumit de actuala clasă politică formată după ’89, indiferent de partid și culoare politică, pentru că cei 30 de ani de democrație au demonstrat faptul că indiferent de partidul aflat la putere, politicienii nu s-au ținut de promisiunile electorale făcute în campaniile electorale. Pot mărturisi cu tărie că nu am votat din 1994, de când am beneficiat de dreptul la vot, pe urmașii partidului comunist, în special, Frontul Salvării Naționale, Partidul Social Democrat, etc. formațiuni politice descendente din vechea nomenclatură comunistă, am fost un admirator deschis al lui Ion Rațiu și al lui Corneliu Coposu, care nu au fost apreciați la adevărata lor valoare în acei ani de început ai democrației. Singura bucurie a fost câștigarea alegerilor în 1996 de către Convenția Democrată a președintelui Emil Constantinescu, care mai târziu a dezamăgit cu toate promisiunile făcute cu cei 15.000 de specialiști-tehnocrați care vor scoate România la liman. Despre Băsescu și Iliescu nu mai vorbesc, cunoscut fiind trecutul lor comunist, primul enumerat având strânse legături cu fosta securitate a vechiului aparat represiv din perioada de dictatură, fiind implicat probabil și în distrugerea și vânzarea flotei comerciale navigabile a României.

Am avut ceva speranțe odată cu venirea lui Klaus Johannis, dar după primul mandat, cu batălia fără scrupule purtată împotriva PSD-ului în detrimentul intereselor naționale, cu dramele de la Colectiv și Caracal, am ajuns la concluzia că România este încă departe de a fi un stat funcțional cu aspirații moderniste pro- occidentale și europene.

Marea problemă a României și românilor de altfel este lipsa investițiilor în educație și sănătate, în dezvoltarea infrastructurii rutiere și de transport, în lipsa promovării culturii și a turismului performant, lipsa preocupărilor pentru dezvoltarea societății prin dezvolatrea sportului de masă, prin investiții în tehnologie, în industrie și în agricultură, în educarea tinerilor prin cultură, lectură și respect pentru jertfele înaintașilor.

Trăim de fapt într-un marasm politico – economic și cultural, fără respectarea valorilor tradiționale românești, promovarea în media a non-valorilor, a milionarilor de carton și a meltenismului, bazat pe percepția majoritară a românilor că tupeul nesimțit, lipsa de bun simț, lipsa credinței și a respectului te pot duce departe pe plan național.

M-am săturat an de an, de cozile din trafic de pe Valea superioară a Prahovei și de pe autostrada spre Constanța, de tinerii debusolați si agitați din mall-uri și supermaketuri, de pensionarii comuniști care pretind respect, dar nu îl oferă, de copiii prost crescuți în familii dezorganizate, lipsiți de educație, pentru că unul din părinți, daca nu ambii sunt plecați la muncă în Occident.

Întrevăd o rază de speranță totuși, precum curcubeul surprins astăzi de dimineață de la fereastră, în tinerii ce se nasc în acești ani de după 2014 să zic, ei poate vor fi generațiile care vor intra în politică și nu vor mai fi spălați pe creier de către vechii securiștii din politica actuală, vor studia în strainătate și vor reveni în țară pentru a face o Românie mai bună…

Și dincolo de cele enumerate anterior, România trebuie să-și regăsească credința creștin-ortodoxă, piatra de temelie a dezvoltării societății românești, cea care a făcut de-a lungul veacurilor să ne păstrăm identitatea națională.

Și mai cred acum la 30 de ani de la revoluție, că monarhia ar fi fost o soluție mult mai viabilă pentru dezvoltarea pro-europeană a țării și spre bunăstare, decât guvernările eșuate care s-au succedat în acești trecuți ani.

Nu trebuie să uităm că schimbarea în bine, la fel ca în decembrie 1989, vine din interiorul fiecăruia din noi, așa cum în acele vremuri am sperat și am crezut într-o lume mai bună, eliberată de opresiune, comunism și dictatură.

Să fiți iubiți! ✌🏻

CFR – ul se calificã în primăvara europeană în Europa League ediția 2019-2020


Impresii la cald de la CFR – Celtic Glasgow, e minutul 89:09 si clujenii conduc deja cu 2-0. Nu am scris niciodata pe acest blog decât despre Steaua, dar perfomanța clujenilor din această toamnă merită apreciată. Dincolo de rezultate, marele merit revine antrenorului Dan Petrescu, pe care federali nu l-au văzut ca fiind o soluție pentru echipa națională. Dan a imprimat CFR- ului ceva din răutatea echipelor italiene, pe la care a jucat Genoa si Foggia, nu mai vorbim de Chelsea, joc bazat pe o apărare beton si pe cartea contraatacului.

Au trecut 7 ani fără să vorbim de o nouă calificare a CFR-ului în primavara europeană. Rennes a învins Lazio cu 2-0 , astfel ca CFR-ul se califică după al doilea loc din grupă.

Cred că important în perfomanța CFR- ului este și faptul ca are în componență mulți străini, cum ar fi Arlauskis, Camorra, Culio, Omrani, Djokovici, fotbaliștii care au mentalitate de profesioniști, cu mult diferită de cea a fotbalistului român, care se naște talent și moare spereanță 😉.

,,Antrenorul trebuie să fie secretul acestei formații cu talent mediu” scrie Gazeta Sporturilor și pare să aibă dreptate.

sursa foto: http://www.gsp.ro

Felicitări lui Dan, the man, pentru calificare precum și fotbaliștilor CFR-ului.