Don’t get mad get even


Nu te supara, razbuna-te … o zicala din limba lui Shakespeare. Ce-o fi vrand sa zica? Intr-o situatie de viata, decat sa te superi pe o persoana care te-a jignit sau ti-a facut un rau, nu te supara, plateste-i polita, adica razbuna-te. Pai cum ramane cu intoarce si celalat obraz? E o prostie, adica sa stai ca mielul bland si ala sa isi bata joc de tine? Nu frațică, ia un par si razbuna-te altfel te ia de prost. Un fel de ba pe a mă-tii! Nu am fost niciodata de acord cu filosofia aia mioritica sa accepti destinul nefavorabil si sa stai ca mielul la taiere. Atata timp cat iti mai bate sangele in vine, lupta-te ca viata e o lupta, nu sta ca prostu’ fara replica. Englezii nu pleaca capul niciodata, o fi ceva din aronganta Perfidului Albion, dar aia nu se lasa, lupta pana la capat. La fel si nemtii. Noi romanii avem atitudinea de miel dus la taiere. Las-o asa ca merge asa, ne-am obisnuit cu ea. De aceea in ultimii ani nu s-a schimbat nimic in bine in Romania! O lupta e viata, deci te lupta. If you gonna die, die with your boots on! cum, canta Bruce Dickinson, solistul lui Iron Maiden, care s-a luptat cu cancerul si l-a invins. Keep on fighting till the end!

Brioșa


In fotografie trebuie să ai idei și creativitate. Mi-a luat luat timp să înțeleg cum stă treaba cu creativitatea asta. Adică dacă pozez doi copaci ce poate fi creativ în asta? De fapt creativitatea constă in faptul să pozezi copacii dintr-un astfel de unghi încât să le pui în valoare frumusețea existentă în natură. Frumusețea se află și în ochiul privitorului, adica unii sunt mai superficiali se uită la poză și spun: A da, ai pozat copaci! Ce banal. Dacă stai să te uiți mai bine vei vedea modul cum cade lumina pe copaci, textura frunzelor, nuanțele de pe scoarță, adică trebuie să ai o înclinație spre analitic, nu să fii superficial. La fotografia de mai jos mi-a plăcut compoziția imaginii mai mult decât fotografia în sine. Cineva prin casă mi-a dat o brioșă făcută pentru cea mică, o prăjitură. M-am gândit să-i fac o poză înainte de a o mânca. Dar cum să-i faci o poză în casă ca să-i pui în valoare textura, plăcerea de a o mânca? Si brusc mi-am dat seama că mai devreme mă jucasem cu o vechitură de telefon, un Samsung note 3, care avea ca ecran de fundal o cafea. Și am făcut legătura, brioșa merge să o mănânci când bei o cafea cu lape, sigur asta e! Am aprins telefonul, am pus brioșa pe ecranul telefonului și am fotografiat: et voila! Poftim ce a ieșit:

Fotografia exprimă o emoție întreagă: pofta de a mânca o brioșă bună, alături de o cafea la fel de bună! Îmi vine să mă pup pentru inspirație, voi adăuga fotografia la colecția celor cât de cât reușite, cât de cât impecabile, cum ar spune Răzvan Exarhu, de la Rock fm! Ieșiți din zona de confort! Peace! ✌️

The back-up plan – Planul de rezervă


 

Am trecut în viață prin multe nenorociri. Și din mica mea experiență personală vă împartășesc că, în general când întreprinzi ceva, e bine să ai un plan de rezervă.

Adică sa ai o a doua variantă, daca prima variantă nu e fiabilă, să ai o copie de rezervă dacă originalul se pierde sau se strică, să ai o a doua partiție pe calculator, pe care să stochezi ce e important, în cazul în care Windows-ul crapă sau se pune în cap și nu mai merge, să intri pe geam dacă ești dat afară pe ușa principală, un fel de plan B.

no plan B

Și de ce spun asta: dacă nu am avut un plan de rezervă, lucrurile nu prea au ieșit cum am vrut. Poti să-ți faci sute de planuri, vine o secundă care iți năruie totul. Un fel de poți să te dai peste cap , cand e să se întâmple ceva negativ, se întâmplă. Știu e un fel cam negativist de a vedea viața, dar experiența personală așa m-a format.

De aici, de la planul B,  până la a deveni un fel de „control-freak” nu e decât un pas. În argoul psihologiei, termenul control freak descrie o persoană cu o tulburare de personalitate caracterizată prin subminarea altor persoane, de obicei prin controlul comportamentului manifestat în modurile în care el sau ea acționează pentru a dicta ordinea lucrurilor într-o situație socială.

Nu e valabilă nici varianta de  „control-freak”, pentru ca în viață nu poți să controlezi ce urmează să se întâmple, dar pe baza de predictibilitate poți să prevezi anumite situații negative și să le eviți, bazat pe evenimentele trăite anterior, din care ai căpătat o oarecare experiență și din care știi cum să reacționezi în anumite situații.

Spre exemplu: când plecam pe un traseu pe munte, și asta am învățat-o de la alți tovarăși cu experiență, trebuie să te informezi asupra traseului pe care trebuie să-l parcurgi, asupra timpului estimativ de parcurgere a traseului, cu privire la prognoza meteo din acea zi, pentru ca pe munte vremea se schimba foarte repede, mai ales vara, despre echipamentul necesar pentru parcurgerea traseului ales, si eventual locurile de popas, și mâncarea necesară pentru susținerea efortului.

Toata experiența asta acumulată te obișnuiește și în viața de zi cu zi, în sensul că dacă vrei să îți atingi un obiectiv personal trebuie să te pregătești în prealabil pentru realizarea acestuia.

Desigur că în cotidian, apar și lucruri neprevăzute, care te surprind și  atunci trebuie să te bazezi pe intuiție și pe experiența anterioară în situații similare.

Adică viața nu ne oferă o plasă de siguranță în care să cădem.

Cred că în viață trebuie să ne ghidăm foarte mult pe principiul „live-and let live”, un fel de traiește și lasă-i și pe alții să trăiască. Cam asta e! 🙂 Peace!

 

Cititul nu dauneaza grav sanatatii


De cand ma stiu mi-a placut sa citesc. Citesc tot felul de prostii, in diferite forme, pe hartie, pe format digital, mai nou, prin ziare, reviste, carti, pliante, tablete, calculatoare, orice. Am o sete inexplicabila de a afla mereu lucruri noi. Sunt defect oarecum, dar de mic mi-a placut sa stiu, sa aflu explicatia logica a lucrurilor care ma inconjoara. N-am reusit mereu, dar macar mi-am pus intrebari. Si ce ma stimula si mai mult era genul de rationament: daca X poate sa faca, eu de ce sa nu pot sa fac?

M-am nascut in perioada comunista a lui Ceausescu, prin ’76 si dupa cum stiti, prea mari optiuni de a pierde timpul nu prea erau, asa ca inevitabil am descoperit lectura. Am un frate mai mare cu IQ-ul ridicat, care ma stimula mereu, uite-l pe Ovidiu, face aia, face ailaltă, trebuie sa fii ca el. Pe mine ma enerva la culme, pentru ca voiam sa fiu diferit. Recunosc insa ca frate-meu era genul de tocilar cu note mari la scoala, eu eram genul de derbedeu care prindea din zbor, ca sa bifeze notele si in rest studiam cu placere numai materiile care ma atrageau. Bine, stilul comunist de invatamant care se pastreaza si azi in Romania consta in memorarea pe de rost a unor texte si teorii pe care uneori nimeni nu le intelege. Nu se bazeaza pe dezvoltarea capacitatilor cognitive ale fiecarui individ, pe intuitie, pe dezvoltarea pasiunilor fiecarui copil, nu , bagati materii in capul copiilor, care mai tarziu nu ii vor folosi la nimic. Vor deveni in timp lacheii perfecti, care se vor supune fara sa cracneasca oridinelor unor politicieni corupti si manipulatori.

Sa revenim, degeaba citesti daca nu intelegi sau percepi mesajul textului. E un fel de analfabetism intelectual. Cum intelegi mesajul textului? Simplu: cuvintele pe care nu le intelegi sau al caror sens nu il stii, il cauti in dictionarul explicativ al limbii romane. Nu e o rusine sa nu stii sensul unui cuvant, exista mii de cuvinte intr-o limba. O alta problema consta in lipsa de concentrare asupra textului pe care il parcurgi cand citesti, adica mediul in care citesti te disturba. De aceea s-au inventat bibliotecile. Prima asa zisa biblioteca am descoperit-o in scoala generala, o camaruta mica la etajul doi, o babuta dadea carti elevilor cu obligatia sa le returneze. I-am trecut pragul cu teama, dar am gasit un univers fascinant. O perioada am citit mai mult ce se cerea la scoala. Dupa anii ’90 lectura nu m-am mai atras asa de mult, aparusera alte tentatii: muzica, internetul, televiziunea prin cablu. Insa atunci cand am dorit sa aflu ceva care ma intereseaza m-am intors mereu la lectura. In ultimii ani am citit mai mult carti legate de profesie sau despre chestii care ma pasioneaza: tehnologie, fotografie, blog-uri, presa on-line, etc., dar asta nu inseamna ca nu mai citesc si beletristica.

Ce vreau sa spun se rezuma in titlu: lectura nu dauneaza grav sanatatii, dimpotriva!

Some kind of monster – Un altfel de monstru


Am urmarit asta-noapte documentarul ,, Some kind of monster” pe Netflix despre perioada inregistrarilor la albumul St.Anger (2003) al celor de la Metallica – cea mai buna formatie rock, perioada in care unul din membrii trupei, basistul Jason Newsted parasise formatia pentru ca nu mai credea in acel proiect.

Trupa isi angajase un psiholog care sa ii ajute sa nu se destrame si sa duca proiectul mai departe. Solistul vocal al trupei, James Hetfield, se confrunta cu dependenta de alcool, bateristul Lars Ulrich avea discutii contradictorii cu Hetfield cu privire la continuarea activitatii Metallica, nu aveau un chitarist pentru chitara bass, perspectivele erau sumbre.

Si ce m-a impresionat, pe langa faptul ca Metallica inca mai canta din 1981, ca au vandut mii de albume, ca sunt milionari in dolari si ca sunt niste mari artisti, e faptul ca filmul dezvaluie latura lor umana, adica nu sunt niste ,,monstrii” ai rock-ului, cum ii vede toata lumea, sunt oameni ca noi, cu probleme cotidiene legate de familie, de increderea in ceilalti, de confruntarea cu depresia si tristetea, cu lipsa de productivitate, etc.

Practic filmul ridica perdeaua de deasupra legendei trupelor rock cu imaginea de „sex-drugs and rock and roll” si arata latura umana a trupei, cu problemele legate de eforturile depuse pentru crearea unui nou album. Sa fii artist si sa inspiri o multime de oameni, care te vad ca pe un idol, nu e o treaba deloc usoara.

Pe final, trupa gaseste un nou basist, pe Robert Trujillo, dupa mai multe auditii cu diversi basisti, baiatul fiind chiar un talent natural si scoate noul album St. Anger, dupa o lunga perioada de pauza si apoi pleaca in turneu. O poveste cu happy-end am putea spune.

Foto: digi24.ro

Ascult Metallica de prin 1991, de pe la albumul Black, lansat cam in acelasi an. Eram in clasa a 9-a de liceu, invatam in laboratorul de fizica, si un coleg a venit cu un dublu-casetofon in pauza, l-a pus pe catedra ca sa ascultam ceva muzica. Era perioada aia cu Depeche Mode, Roxette, Modern Talking si alte siropuri. S-a ridicat unul, a apasat butonul stop, eject, a scos caseta cu ,,siropuri” si a bagat o caseta cu One -Metallica de pe albumul ,, And Justice for all” lansat prin 1988. Daca stiti , la inceputul melodiei, dupa partea cu elicoptere si împuscaturi, incepe cel mai tare solo pe chitara auzit vreodata. Pustii prin sala de clasa au inceput sa fluiere: huo, ce e ba asta? , schimba muzica, nu ne place! Eu am ramas intepenit in scaun ascultand rif-urile de inceput ale piesei. Aveam ochii mari cat cepele si simteam cum intra adrenalina in creier. Inima incepea sa bata mai tare si iti venea sa te ridici si sa dai din cap. Bineinteles ca la cererea multimii muzica a fost schimbata: du-te ba de aici si nu ne mai stresa cu aia de urla intr-o limba de nu o intelegem! Noua baga-ne o manea 🙂

Dupa ore m-am dus la colegul de clasa cu caseta de la Metallica si i-am spus: fa-mi o copie, ti-o platesc. A doua zi aveam caseta si o ascultam seara acasa, cand imi faceam temele pentru scoala, pe un dublu casetofon tip chec, pe care tatal meu il cumparase dupa mari eforturi si negocieri indelungate, data fiind penuria de dupa perioada 1989.

Asa am inceput cea mai frumoasa calatorie muzicala in lumea rock-ului, si pot spune ca e anul 2020 si inca ascult „One☝️” -ul celor de la Metallica cu aceeasi placere ca la inceput cand muzica lor m-a lovit prin anii ’90.

God gave rock and roll 🎸 to you! spune o piesa. Pai cam asa e! Hell yeah!🤘

Amintiri din Bucegi


Mă uitam azi pe Google Photos și am găsit întamplator câteva fotografii care mi-au adus aminte de Stanley. Am petrecut o noapte la refugiul Salvamont de la 2000 între 05.09.2013 și 06.09.2013. Un prieten ne-a dat camera sa foto mirrorles Sony Nex-R să ne jucăm cu ea.

Seara am făcut un grătar în apropiere, am mâncat, am băut vin, ne-am îmbatat 😀😉, am spus povești, am instalat un windows-xp pe o vechitură de calculator, am făcut ,,caterinca” unii de alții și am dormit în camerele cu miros de lemn de brad.

Dimineața am savurat cafeaua admirând liniștea și mareția munților Bucegi, privind jos în vale și realizând cât de mici sunt unii oameni în comparație cu impunătoarele stânci și pietre din apropierea Cotei 2000. Și deodată toate grijile mi s-au parut mărunte. E un sentiment frumos. Am promis să revin…din păcate fară Stanley.

Beauty lies in the eye of the beholder – Frumusețea se află în ochiul privitorului


Aveam odată un prieten care-mi spunea: ,,Fotografia asta valorează cât o mie de cuvinte. Degeaba scrii mult, dacă nu bagi și o poză.” Avea mare dreptate, lucrase în media, la televiziune, editase știri, fotografie, știa ce spune.

În timp, am înțeles ce voia să-mi spună atunci. În secolul media în care trăim, fotografia are un impact emoțional mult mai mare, decât o facea lectura în secolul trecut. Mi-a fost teamă mult timp să postez propriile fotografii, motivat de faptul că nu le consideram prea reușite.

În timp cred că am ajuns la un nivel acceptabil de fotografiere si editare.

Și pentru că tot a început 2020 dați-mi voie să vă urez ,, La mulți ani!”, cu sănătate și împlinirea tuturor dorințelor. Să avem un an nou mai bun și liniștit, dragi cititori! 🎄🙏 Peace!✌️