Amintiri din Bucegi


M-am uitat aseară peste câteva fotografii culese din timpul drumețiilor din Bucegi, in perioada iunie 2010 – octombrie 2014 și m-a cuprins nostalgia, mi s-a făcut dor de munte. Plecam pe diferite trasee aproape in fiecare week-end prin Bucegi, aveam o camera foto digitală tip sapunieră, un Canon powershot A550, iar mai apoi un iphone 4s si făceam poze la tot ce îmi placea, precum japonezii scăpați prin Europa in excursii. O prietenă râdea de mine și mă întreba: Iar pozezi copaci? Ca să-i postezi pe blog si pe facebook? Da iar, zâmbeam eu.

E drept că, deși pot spune ca sunt locuitor al acestor zone din 1978, adica Valea Superioară a Prahovei cu rezervația Parcului natural Bucegi, abia târziu am realizat măreția cadrului natural ce ne înconjoară aici la poalele Bucegilor, aspecte pe care , din ignoranța, le-am tratat cu indiferență până la vreo 34 de ani. Treceam printr-o perioadă mai grea, nu avem de muncă și un vechi amic din liceu mi-a propus sa plecam în drumeții de o zi, prin Bucegi. Invatam pentru un examen sa il sustin pentru un loc de muncă in cadrul insalubrelor instanțe judecătoresti din România.

Mărturisesc ca muntele ma fascina de mic, dar nu prea fusesem plecat prin Bucegi din varii motive, ba nu aveam echipament, ba nu aveam cu cine si nici nu prea știam multe trasee, plus ca mi-era cam frică să merg singur, dar ceva trasee clasice facusem in liceu si prin anii facultății, plus ca picioarele mă țineau pentru că jucasem fotbal pană pe la 25 de ani. Bietul tata ce mă mai scosese pe munte, mi-aduc aminte ca pe la 16 ani ne-a prins noaptea pe munte el fiind mai batran si deplasandu-se mai greu, a inceput ploaia sus pe platoul alpin, ne-am adăpostit la o stână, fulgerele cădeau la 2 metri de noi, am plecat spre casă pe la opt seara, mi-era frică de urs, el abia mergea, într-un târziu am ajuns dar ce spaime am tras… a fost ultima excursie cu el pe munte. Avea un aparat cu film rusesc – Cmena, mi-aduc aminte ca mi-a facut o poza pe traseul spre Stana Regala, alb-negru, o poza de care si acum sunt mândru.

Revenind prin 2010, am început să ies cu amicul din liceu prin Bucegi, avea o gașcă faină cu încă doi băieți de cursă lungă, plecam în trasee, prin munți, luam si o fripturică la noi să facem un grătărel și o ,,ceterică”, o țuică si pierdeam toată ziua pe cărări de munte, așa am reușit să fac cele mai cunoscute trasee din Bucegi. A fost o perioadă frumoasă în care am reușit să văd numeroase locuri frumoase din Munții Bucegi și în tot acest timp am realizat ce țară frumoasă este România, mai ales în zona asta a Carpaților Meridionali. La liceu îmi plăcuseră, istoria, geografia , limba română și engleza, deși terminasem mate-fizica, un profil de real, cunoștințele m-au ajutat să realizez ce tară frumoasă avem din zona Bucegilor, din Dâmbovița, prin Prahova și până în Brașov spre Șimon-Bran.

Prin 2015 gașca de montaniarzi s-a destrămat, fiecare a plecat pe la casa lui, și-au văzut de drumul lor în viată, ne vedem din ce în ce mai rar, dar am rămas cu amintirile si cu fotografiile din acele vremuri. Mi-aduc aminte ca erau zile în week-end cand nu aveam niciun chef sa urc pe munte, as fi lenevit în pat uitându-mă la vreun film, acum îmi dau seama că cel mai greu era să te urnești din loc pentru că la sfârștul zilei, dupa mulți kilometri parcurși și sute de locuri frumoase văzute oricum te simțeai mai împlinit chiar daca te dureau picioarele. Când mă gândesc că într-o zi am parcurs vreo 39 de kilometri prin Bucegi, acum mi se par mulți, atunci era o joacă, cei drept la final abia mai mergeam, parca îmi intraseră picioarele în fund 🙂

Am mai ieșit pe munți si prin 2015 și 2016, cu altă gașcă pe la Omu, Mălăiești, Diham Phoenix, dar nu mai regăsesc nimic din farmecul traseelor cu prietenarii dinainte, plus ca am inceput să obosesc, la ultima coborare pe Glăjăriei si urcare spre Mălăiesti cu un rucsac în spate, în vară, am crezut că îmi dau duhul. Vârsta începe să îsi spună cuvântul, dupa 40 de ani daca te-ai trezit si nu te doare nimic înseamnă că ai murit, vorba unui amic. Cert este ca daca în 2010 mergeam saptamanal, si un traseu de 39 de km nu era mare lucru, acum abia am iesit de 2 ori la Omu si de două ori la Mălăiesti și finalul drumețiilor m-a găsit mergând în mâini, a devenit din ce in ce mai greu.

Cam asta e, oricum zona Bucegilor merită vizitată la orice vârstă, vă las să vă convingeți din imaginile postate, dacă mă lasă WordPress-ul că am depășit demult spațiul de stocare și nu am chef să plătesc pentru a posta 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s