Mihai Eminescu 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889


http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
Nu mă-nțelegi
de Mihai Eminescu
În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,
În vorbe pieritoare ca-n lanț să te cuprind,
Și în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân- nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,
Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
Azi ­ când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca aura de care tu ești împresurată,
Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,

Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei
Și viețile-amânduror s-amestecă-n întreg,
Când înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.

Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,
Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,
Să fii ca toată lumea ­ frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zeie,
Să fii ­ încântătoare ­ dar numai o femeie,
Ș-atunci să-mi zici: ­ Privirea ce-atât ai adorat-o
E încă tot senină, fermecătoare… Iat-o!?

E încă tot!… Avea-vei în ochii-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți?
Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci?

Au nu știi tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,
Trec și se pierd în zare ca paserile mării.
Și ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Și oarba suferință ce bântuie natura?

Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,
Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,
Eu să zăresc o alta ­ un rai, o primăvară,
Și-n codri plini de umbră lucire de izvoare ­
Azi, când ești prea mult înger și prea puțin femeie
Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s