Iarba verde de acasă,
Să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă…
Am plecat sâmbătă prin pădure să văd daca a dat firul ierbii, aprilie fiind o lună nebună.
Prognoza meteo anunţa şanse de precipitaţii cam 60%…nu a plouat deloc, aşa că prost să fie ala care s-o mai lua după ele, era să ratez şi un grătărel din cauza anunţatelor ploi.
Există un loc în munţii din apropiere unde poţi face un gratar liniştit, ascultând Rock fm fără să fii bruiat de manelişti, atv-işti, râgâitori şi alte asemena specii care trăiesc prin pădurile noastre.
Din păcate vandalii sălbatici, fiii de ciobani cocliţi de prin împrejurimi au ajuns şi pe aici, au distrus ferestrele cabanei, au rupt masa şi scaunele de lemn amenajate cu trudă, au spart geamurile cabanei pentru că mintea lor îngustă atât le-a dictat sub aburii beţiei.
Nişte tărani, vorba reclamei.
Cu siguranţă asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de frumuseţea peisajului şi să ne veselim lângă prietenul nostru vechi de când lumea: focul…
Pădurea e la fel în fiecare an , dar parcă mai frumoasă cu fiecare anotimp ce trece.
Am plecat înt-un târziu, cu regret, lăsând în urmă cabana care ne aşteaptă mereu să revenim.
Aceiaşi potecă veche cu copacul înclinat de vremuri, de vânturi.
Am mers ca să ajungem într-un luminiş să privim munţii de sus şi să ne mai bucurăm măcar o dată.
Prieteni bucuraţi-vă de viaţă căci într-un final tot la cimitirul Şeţu ajungem cu toţii…
Şi o piesă pentru toţi cei care continuă să viseze…
Bravo, frumos de tot ai zugravit ziua respectiva. Sa visam, este un drept pe care nu ni-l poate lua nimeni 🙂
Multumim pentru aprecieri.