Diego…artistul secolului 20


Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri…ne strângeam câţiva copii în faţa blocului lângă bara de bătut covoare care avea rol de unică poartă şi încingeam o miuţă. Nu erau nici maşini în faţa blocului doar o motocicletă a lui nea Alecu undeva în colţul terenului pe care o mai ocoleam în încercarea de a ne păcăli adversarul. Acolo debutam, pe terenul din faţa blocului.

Vara lui ’86, mundialul mexican era la televizorul alb negru pe lămpi, după ce tata şi frate-meu se chinuiseră o jumătate de zi, în pod,  să regleze antena de bulgari. Nu prea mă omoram cu vizionarea meciurilor, aveam doar 10 ani şi preferam să joc fotbal în curtea şcolii şi mai puţin să-l privesc la televizor.

Seara în sufragerie se aduna multă lume, veneau şi vecinii care nu aveau antene de bulgari, la vizionarea meciurilor. Am fost nevoit să privesc deşi aş fi preferat la acea vârstă să urmăresc filmul Ivanhoe care rula în  acea seară la televiziunea română.

Priveam dezinteresat ecranul ascultând discuţiile parinţilor şi ale invitaţiilor din sufragerie.

Brusc ceva s-a schimbat: a apărut Diego pe ecran, mic de statură, nebărbierit, uşor încruntat, cu şortul lui negru şi tricoul în dungi, mereu tăvălindu-se pe teren după faulturile dure ale adversarilor şi pus pe ceartă ca un copil în curtea şcolii, care vrea să arate că e  cel mai bun. Peste ani, în filmul realizat de Emil Kusturica despre viaţa sa, Maradona avea să declare:,, am fost criticat pentru viaţa dezordonată pe care am avut-o, pentru consumul de droguri, pentru eşecul din căsnicie, admiraţia pentru Fidel şi pentru multe altele, însă ştiu un singur lucru: când intram pe teren eu eram şeful…”

O pasă lungă spre careul lui Shilton, butoiaşul se înalţă şi mingea era în poartă.Toţi se minunează: cum o fi reuşit piticul? La reluare ne convingem a înscris cu mâna, mâna lui Dumnezeu cum avea să declare mai târziu.

Ce a urmat este poveste: Diego a plecat cu mingea de la centru, a driblat vreo cinci fundaşi englezi şi portarul şi s-a oprit cu mingea în poartă…din seara aceea nu am mai pierdut nicio transmisiune televizată a vreunui meci de la mondiale. Aşteptam mereu cu nerăbdare ca mingea să ajungă la Maradona…aşa cum scria şi Ioan Chirilă.

A doua zi, în faţa blocului, pe terenul copilăriei, un bun prieten a venit cu un şort negru pe care mama-sa îi cususe un  număr 10 cu alb, în amintire reuşitei lui Diego. L-am privit cu invidie pentru că în sinea noastră toţi visam să ajungem ca el…

L-am revăzut pe Diego peste ani pe banca Argentinei, a îmbătrânit ce-i drept, dar preluarea i-a rămas la fel , de neimitat, din glezna fină. Şi l-am privit cu bucurie pentru că ne-am adus aminte de miuţa copilăriei şi de seara de iunie ’86, când am descoperit fotbalul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s