S-a întors fiara.


S-a întors fiara, pentru al treilea mandat la Steaua. A venit într-o perioadă grea, acum când Steaua a devenit o adevărată devoratoare de antrenori.

Lăcătuş nu poate refuza Steua, pentru că aici mereu e vorba de a judeca cu inima. E ca înaintea penalty-ului de la Sevilla, când nu gândeşti, ci doar închizi ochii şi tragi. Dacă ai noroc înscrii.

În cazul Stelei, Lăcătuş vine într-o perioadă grea, acum când Steaua nu a mai câştigat de 6 meciuri. Şi joi vine în Ghencea, fosta echipă a lui Maradona – SSC Napoli. Napoli a ajuns pe loc de Europa League într-un campionat cu Inter, Roma, A.C. Milan şi Juventus ceea ce spune mult despre valoarea echipei. Deşi a remizat cu Utrecht în primul meci, Napoli e favorită. Aşadar Marius are de rezolvat un meci greu, nu are prea mult timp la dispoziţie, dar marii antrenori se călesc în astfel de meciuri.

Nu putem decât să-i dorim succes şi la sfârşit să ne bucurăm cu toţii pentru un rezultat bun al Stelei.

În numele tatălui


Am aşteptat cu toţii, suporteri stelişti, debutul lui Edi Iordănescu în Cupa României, cu Gaz Metan CFR Craiova şi nu am fost dezamăgit pentru că Steaua s-a calificat după o victorie muncită.

De remarcat reintroducerea lui Bănel Nicoliţă, care a şi marcat. Muncitorul Bănel merita o nouă şansă pentru tot ce a facut până acum pentru Steaua. Sperăm să-şi revină şi să confirme prin evoluţii bune forma care l-a remarcat, neputând uita meciul din cupa Uefa cu Betis Sevilla în martie 2006 când a marcat două goluri de mare campion.

Revenind la Edi Iordănescu, îl aşteptăm să confirme ca antrenor, iar primul examen este cel de azi cu Oţelul Galaţi. Edi face parte din categoria fiilor de mari antrenori consacraţi, asemeni lui Răzvan Lucescu. Cel mai greu este să creşti în umbra tatălui care s-a consacrat ca un mare fotbalist şi mai târziu ca antrenor cu mari rezultate. În cazul lui Edi putem afirma că nu a avut mari rezultate ca fotbalist, iar ca antrenor mai are destul timp să confirme, statistica ne arată faptul că a debutat în această postură mai devreme decât tatăl său…

Nu putem decât să-i urăm succes şi să sperăm ca nu va fi folosit ca manta de vreme rea de către Gigi.

A plecat Ilie…


A plecat Ilie…era de așteptat. Steaua nu a jucat mai nimic, a marcat repede Kapetanos, Astra a atacat timid, iar în repriza a doua a egalat dintr-o lovitură liberă executată perfect de Mățel, totul pe un fond de dominare sterilă a roș-albaștrilor. De fapt, Steaua nu mai joacă nimic de mult timp, de pe vremea lui Olăroiu dacă nu chiar de pe vremea lui Protasov. Nu mai există construcția de la mijlocul terenului din perioada vitezistă. A fost o ploaie de centrări a lui Brandan, Latovlevici și Cristi Tănase în careul advers, care s-au întețit pe final, cand publicul începuse să strige miorotic: Demisia!

Ilie fiind un artist, dar nu un mare antrenor, în paranteză fie spus nu a avut mari rezultate pe unde a antrenat, s-a simțit  ofensat,  motivând că a facut multe pentru Steaua ca jucător și că nu se aștepta la un astfel de tratament, drept pentru care și-a anunțat demisia. O lună și zece zile…cam puțin domn’ Ilie pentru un antrenor cu pretenții. Și nu e normal să cedezi la primele contestații venite din partea tribunei. Dar se știe artiștii sunt de neînțeles, grăitoare fiind declarația patronului de după meci: ,, Ilie a vrut să facă din fotbal pictură, aşa ceva nu se poate.” Nu mai este nimic de adăugat, decât o singură întrebare: cine urmează? Lista gloriilor care s-au compromis ca antrenori la Steaua, după venirea lui Gigi ca patron este deschisă…sau ,,dășchisă”. O fi Iordănescu?

Despre neutralitate în sport…


Cineva m-a sfătuit după publicarea articolului despre Diego sa fiu neutru, adică să nu mai fac prea multe referiri la viața personală sau la propriile trăiri. Apreciez sfatul dar pe de altă parte am reținut de la Tolontan într-un alt editorial că un ziarist scrie întodeauna la persoana întâi și cam acesta este adevărul pentru că oricum toți suntem subiectivi. 

E ca și cum nu aș recunoaște că sunt stelist de mic, microb pe care l-am luat de la frate-meu mai mare cu patru ani jumătate care statea la coadă să ia ,,Sportul” de la chioșc pentru a-l diseca mai târziu pe îndelete cu un bun prieten, vorbind despre Sameș, Petcu, Marcel Răducanu și Iordănescu. Anii ’80 când nimeni nu prevedea performanța de la Sevilla, ce avea să vină.

Nu voi putea uita paradele lui Duckadam din noaptea de la Sevilla sau șutul lui Hagi din finala supercupei europene de la Monte Carlo… Așadar voi ramâne subiectiv pentru că uneori gândim cu sufletul și apoi cu mintea. Și în cazul unui microbist inima e prima…

Diego…artistul secolului 20


Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri…ne strângeam câţiva copii în faţa blocului lângă bara de bătut covoare care avea rol de unică poartă şi încingeam o miuţă. Nu erau nici maşini în faţa blocului doar o motocicletă a lui nea Alecu undeva în colţul terenului pe care o mai ocoleam în încercarea de a ne păcăli adversarul. Acolo debutam, pe terenul din faţa blocului.

Vara lui ’86, mundialul mexican era la televizorul alb negru pe lămpi, după ce tata şi frate-meu se chinuiseră o jumătate de zi, în pod,  să regleze antena de bulgari. Nu prea mă omoram cu vizionarea meciurilor, aveam doar 10 ani şi preferam să joc fotbal în curtea şcolii şi mai puţin să-l privesc la televizor.

Seara în sufragerie se aduna multă lume, veneau şi vecinii care nu aveau antene de bulgari, la vizionarea meciurilor. Am fost nevoit să privesc deşi aş fi preferat la acea vârstă să urmăresc filmul Ivanhoe, care rula în  acea seară la televiziunea română.

Priveam dezinteresat ecranul ascultând discuţiile parinţilor şi ale invitaţiilor din sufragerie.

Brusc ceva s-a schimbat: a apărut Diego pe ecran, mic de statură, nebărbierit, uşor încruntat, cu şortul lui negru şi tricoul în dungi, mereu tăvălindu-se pe teren după faulturile dure ale adversarilor şi pus pe ceartă ca un copil în curtea şcolii, care vrea să arate că e  cel mai bun. Peste ani, în filmul realizat de Emil Kusturica despre viaţa sa, Maradona avea să declare:,, am fost criticat pentru viaţa dezordonată pe care am avut-o, pentru consumul de droguri, pentru eşecul din căsnicie, admiraţia pentru Fidel şi pentru multe altele, însă ştiu un singur lucru: când intram pe teren eu eram şeful…”

O pasă lungă spre careul lui Shilton, butoiaşul se înalţă şi mingea era în poartă.Toţi se minunează: cum o fi reuşit piticul? La reluare ne convingem a înscris cu mâna, mâna lui Dumnezeu cum avea să declare mai târziu.

Ce a urmat este poveste: Diego a plecat cu mingea de la centru, a driblat vreo cinci fundaşi englezi şi portarul şi s-a oprit cu mingea în poartă…din seara aceea nu am mai pierdut nicio transmisiune televizată a vreunui meci de la mondiale. Aşteptam mereu cu nerăbdare ca mingea să ajungă la Maradona…aşa cum scria şi Ioan Chirilă.

A doua zi, în faţa blocului, pe terenul copilăriei, un bun prieten a venit cu un şort negru pe care mama-sa îi cususe un  număr 10 cu alb, în amintire reuşitei lui Diego. L-am privit cu invidie pentru că în sinea noastră toţi visam să ajungem ca el…

L-am revăzut pe Diego peste ani pe banca Argentinei, a îmbătrânit ce-i drept, dar preluarea i-a rămas la fel , de neimitat, din glezna fină. Şi l-am privit cu bucurie pentru că ne-am adus aminte de miuţa copilăriei şi de seara de iunie ’86, când am descoperit fotbalul…

Dorel Stoica


Un nou articol al bunului nostru prieten:

Dorel Stoica, baciul moldovan

Încă de la prima citire Mioriţa mi s-a părut o baladă ciudată. Oi fi fost eu cam necopt şi scrierea prea profundă, dar era clar o poveste cu prost. Prostul, baciul moldovan, află că ceilalţi doi ciobani vor să-l omoare şi nu face nimic. Se resemnează blegos, punând singur capul pe butuc. Nu tu plan de fugă, nu tu plan de luptă dreaptă. Doar resemnare mioritică.

Dorel Stoica a fost o apariţia meteorică în tricoul Stelei. În campionat nu l-am văzut că nu prind Digi, în cupele europene nu l-am văzut pentru că a fost pe teren doar cu numele. Unii zic că cel mai bun meci al lui a fost împotriva Craiovei, alţii că a fost cu Clujul. Eu am auzit de el prima oară când a repromovat Craiova şi l-am văzut în premieră în meciul cu Serbia de la Constanţa, când l-a cam făcut de râs pe cel care girase pentru el: Victor Piţurcă. Din perioada Steaua va rămâne probabil în istorie văicăreala despre cum îl umilea Dumitrescu de plangeau şi brazii de mila lui. Şi scâncetul după Piţurcă, singurul care pasămite l-ar înţelege şi l-ar pune în valoare. Un scâncet ca al unui junior care fugit la fusta mamei când antrenorul a strigat la el prima oară.

De ce oi fi ales eu să scriu de Dorel? Pentru că apatia lui mi-a adus aminte de baciul moldovan. În loc să tragă tare şi să arate ce poate, indiferent de antrenor, mai ales că un tricou precum al Stelei de obicei motivează, el preferat să se retragă într-o poză profund autocompătimitoare. S-ar zice că la 32 de ani, ar trebui să fii tătic pe teren, jupân. Adică să ştii clar ce vrei. Nu să candidezi la rubrica Deocamdată enigme.

S-ar zice că am ceva cu Dorel. Dimpotrivă. Are o figură simpatică de muncitor şi mie îmi plac cei care muncesc. Aşa că i-aş recomanda cu simpatie, ca de la stelist la fost stelist, să stea un pic singur şi să se gândească bine ce vrea de la viaţă. Pentru că poate fi cel în jurul căruia să se construiască noua campioană a unei mari iubiri. M-aş bucura sincer ca U Craiova să revină în vârf cu Piţurcă pe bancă şi Dorel lider pe gazon. Şi dacă tot citeşte Mioriţa, aşa cum mi se pare, i-aş mai recomanda lui Dorel s-o mai alterneze cu o poezie scurtă, tot din literatura noastră: „Decebal către popor”de George Coşbuc.

Arbitrul Alexandru Tudor


Astazi despre:

Arhiva personală: Alexandru Tudor

Am în arhiva mea o imagine cu Sandu Tudor. La modul figurat, desigur. Arbitrul despre care mulţi spun că e arogant, că se crede Brad Pitt şi multe altele. O să comit o indiscreţie, dar sper ca Tudor să mă ierte. Dacă nu, îmi cer anticipat scuze.

Lângă neterminatul Stadion Naţional se află o pistă de atletism plină de amatori de mişcare. Ea înconjoară un teren, de asemenea plin de popor de diferite vârste. Şi terenul şi pista sunt propice antrenamentelor, pista e de tartan sau ceva excelent pentru alergare, se organizează pe ea chiar şi campionate de juniori.

Aici vine să alerge aproape zilnic Alexandru Tudor. Îmi place să cred că se antrenează suplimentar. O face discret, fără a deranja pe nimeni, şi dur. Discret pentru că aleargă singur, cu privirea ţintă înainte şi dur, adică în condiţiile cele mai dure, rulând pe spaţiul îngust dintre pistă şi teren, acolo unde e numai pământ cu pietriş. Pe acest culoar nu se bagă nimeni. Doar arbitrul Tudor, cu şapca trasă pe ochi.

Într-una din zile întâmplarea a făcut ca să-mi termin turele în acelaşi timp cu Tudor. Am mers vreo 50 de metri în spatele lui şi am fost curios să văd în ce maşină se urcă. Şi Tudor nu m-a dezamăgit. După ce a ajutat pe cineva să iasă din parcare, dând indicaţii eficiente numai cu braţul, arbitrul s-a urcat într-o maşină în 3 uşi, mică precum o alună şi a dispărut la fel de discret precum alergarea lui singuratică. Spre alte meciuri după care se vor găsi destui care să-l facă în fel şi chip. Destui posesori de osânză pe trup. Şi pe creier, fireşte.

Anfield Road…


Un nou articol al bunului nostru prieten pe care ne-am gandit sa-l publicam pe blog, pentru ca omul are talent… 

 

Longilinul şi fâşneţul

Am văzut aseară un meci de box atipic. În colţul roşu, Liverpool, un boxer înalt, longilin, dar care s-a încălzit greu, lovind la început dezlânat, ca şi cum abia se trezise din somn. În colţul galben, Steaua, un puncheur mic şi fâşneţ, care aplica excelent tactica „loveşte şi fugi”.

55 de minute longilinul l-a alergat pe fâşneţ, din ce în ce mai enervat de înţepăturile piticului. Geraldo era imperial, Latovlevici şi Tănase pasau biliardistic (scuze riguroşilor!) pe un gazon impecabil, Anghelov şi Bicfalvi închideau tot iar Stancu recupera ca Vieira în vremurile bune. Până şi Bănel, un pic îngrăşat de la atâta pauză, reuşea să centreze ca lumea. E drept că Liverpool juca cu o formulă neomogenă, dar totul arăta neaşteptat de frumos.

Numai că în minutul 51, Ilie Dumitrescu a făcut o schimbare echivalentă cu o cărămidă aruncată în chiloţii fâşneţului. Bonfim la Anghelov. Decizie sinucigaşă, să joci cu un singur închizător contra cormoranilor. Pe Anfield. Culoarele spre poarta Stelei au început să se înmulţească, ocaziile să apară la poarta lui Ciprian şi, ce-i mai rău, au început să curgă golurile. Continuând comparaţia a fost ca şi cum longilinul l-ar fi prins cu un braţ pe după gât pe fâşneţ, iar cu cealaltă mână i-ar fi cărat pumni în cap cu nemiluita.

În aceste condiţii se înţelege că fâşneţul a ieşit vânăt la ochi. Sincer, nu mă aşteptam ca Steaua să ia vreun punct din această deplasare. Dar între un 1-2 deplin onorabil şi 1-4 care putea fi şi 1-5 în ultimul minut, diferenţa este exact piedica pe care şi-a pus-o singur Dumitrescu. Se pare că Gigi Becali încă nu s-a prins. Lui i-a plăcut de fâşneţ. Asta până când i-o mai şopti vreun binevoitor ceva în ureche. Şi atunci scaunul lui Ilie va fi la fel de sigur ca distanţa de la „Ilie rămâne până la vară” la „În iarnă tragem linie”.

De ce ti-e frica….


Da de ce ti-e frică nu scapi se spune

Am urmărit aseară meciul Unirea Urziceni-Steaua 1-0, gol Semedo, despre care Gigi Becali spunea că   s-a păcălit când l-a transferat de la CFR Cluj. M-a amuzat şi declaraţia de după meci când a afirmat :   ,,mi-am dat seama că sunt un prost…”, în sfârşit patronul Stelei a revenit cu picioarele pe pământ, după ce mulţi comentatori sportivi afirmau la emisiunile de specialitate că Becali este un mare strateg care s-a remarcat prin transferul în masă a celor mai buni jucători de la Unirea. Nu pot să uit cum l-a depăşit Semedo la gol pe marele fundaş Galamaz. A trecut ca rapidul de Viena pe lângă personalul de Paşcani…

Revenind la meciul de aseară nu realizez ce şi-a imaginat marele antrenor Ilie Dumitrescu, care între noi fie vorba nu a a vut nicio performanţă notabilă ca antrenor, că poate schimba într-o echipă 5-6 jucători şi că poate obţine peste noapte omogenitatea mult dorită.

Şi uite aşa se pierde un campionat, un punct la Urziceni, altul cu Victoria Brăneşti şi tot aşa…

Mă întreb ce vor face joi în cupa Uefa cu Liverpool…

Florescu


Acesta este ultimul articol primit:

Florescu

 

Nu văd Belarus-România că nu prind Bigi-Bigi TV. Aşa că deschid www.livescores.com şi ce să fac? Scriu despre Florescu.

George Florescu a apărut în peisaj anul acesta, parcă. L-am privit cu interes ca pe orice jucător venit dintr-un campionat care se prinde greu şi cu antenele parabolice. Finlandez sau danez, nu mai ştiu. Ei, ştia Răzvan ceva dacă l-a chemat. Filiera Cluj, alea-alea, era de urmărit. Adevărul e că puştiul pasa bine. Lateral da bine. Pentru o echipă care nu mişca nimic, el mişca ceva, ca şi cum un soldat din armata de teracotă ar fi făcut cu ochiul. Am decis – nu ştiu de ce – să-i dau credit. Poate pentru că jucase numai în meciuri amicale când, sincer să fiu, mai schimbam din când în când canalul.

Şi a venit primul meci oficial pentru Florescu. Spre ghinionul lui, am văzut partida la un prieten. Care şi-a pus mâna în cap, tânguindu-se „Nu Florescu!”, imediat ce a auzit formula de start. Zic spre ghinionul lui pentru că Florescu parcă l-a auzit. Şi a jucat aşa de timorat tot meciul, ca o fetiţă timidă la prima recitare în public. Păi ce făcuşi Georgele cu creditul meu? Mai aveai puţin şi adormeau şi albanezii pe teren când era mingea la tine.

La final, Florescu a vorbit foarte frumos, temperat şi parfumat ca un diplomat. Doar îşi dăduse jos tricoul ăla greu pe care era numărul 10. Dar în iarbă e nevoie de ceva tupeu. Nu-i nimic, mai are timp. Abia au trecut două meciuri şi stăm bine. Albania şi Belarus pe primele locuri, Franţa şi Bosnia pe 3-4 şi după aia noi, pe 5. Locul de unde vom sprinta, fiţi siguri, precum Gabi Szabo pe  turnantă. N-am nicio îndoială. Ah da, când se va trezi Florescu. Sau Lucescu? Sau Lupescu?

http://www.gsp.ro/fotbal/nationala/florescu-m-au-numit-cel-mai-prost-jucator-al-nationalei-renunt-la-numarul-10-206031.html