La revedere, Lucian!


Trebuie neaparat sa facem o banca acolo.

Blogul Buceginatura2000

In urma cu vreo 10 ani, cu ocazia unor excursii pe munte, ne-am cunoscut mai multi. Mai exact, un domn profesor a avut initiativa de a ne strange la un loc. Asa am cunoscut si alti pasionati de munte din Valea Prahovei.

Unul dintre acestia a fost Lucian Stan, cunoscut in zona noastra de la tv. Pentru ca lucrase la statia din Sinaia a Antenei 1, acum nu stiu cat… vreo 15 ani sau mai bine.

Un baiat fain, care treptat ne-a invatat pe toti tainele fotografiei si care ne repara tuturor calculatoarele, laptopurile… Era sufletul oricarei excursii desi ii ziceam Micutul morocanos. Asta pentru ca fiind o fire introvertita, cateodata se retragea in lumea lui si iesea cand voia el. Ne obisnuisem cu felul acesta al lui de a fi si nu ne suparam niciunul. Nici nu cred ca putea cineva sa se supere pe el, fiindca era genul…

Vezi articol original 1.573 de cuvinte mai mult

Reclame

Prietenul meu Stanley


Stanley era un artist, mereu nemulțumit, autodidact, avea o înclinație spre perfecțiune și un simț al umorului deosebit. Învăța lucrurile simplu și ușor, știa să facă fasole cu ciolan, de mai cereai o porție și știa să desfacă un calculator în sute de bucăți și să-l asambleze la loc. Iubea muzica bună (tatăl său fusese  profesor de muzică), iubea munții, berea, vinul, cafeaua, țigările și femeile. Pasiuni lumești. Ușor mizantrop, cum îi placea să se autocaracterizeze, adică nesociabil și ursuz uneori. Altruist, avea o inimă mare. Din pacate, boala secolului-cancerul, l-a răpus la o vârsta fragedă.

Am avut onoarea să îi fiu prieten. Un om minunat, ura minciuna și oamenii falși. Nu făcea concesii celor care-l dezamăgeau. Daca îi solicitai ajutorul venea și în miez de noapte și pretindea același tip de comportament prietenilor lui, pentru că erau puțini și aleși pe sprânceană. Daca nu te încadrai acestor standarde te taia de pe listă și te lasa vreun an sa te gândești cu ce ai greșit. Te suna apoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și daca îl întrebai cu ce ai greșit nu îți spunea nimic. Îi plăceau Octavian Paler și Răzvan Exarhu din perioada Pro-fm-ului.  Am învățat o mulțime de lucruri de la el (trasee prin Bucegi, cum să merg prin ceață pe munte și să nu-mi fie frica, cum să gătesc, cum să montez un PC, cum să ascult muzică de calitate,  cum să fac un grătar, cum sa beau cafeau la  2000 de metrii altitudine si sa dorm la Salvamont, cum sa fac fotografii si să le editez cu Lightroom, cum să instalez un soft pe telefon, să pun murături  și câte și mai câte), era un om extraordinar și nu înțeleg de ce oamenii buni trebuie să plece atât de repede dintre noi.

Îmi spunea uneori că nu e bine să te cerți cu cei apropiați pentru că nu se știe dacă mai ai timp să te împaci cu ei. Din păcate a avut dreptate.

Acesta a fost Stanley (cum îmi plăcea să-i spun) pentru că porecla avea o rezonanță englezească și îmi aducea aminte de un vechi explorator al Africii Centrale.

Odihnească-se în pace, sufletul tău Lucian Ion Stan! (18 iulie 1975 – 4 februarie 2018)

P.S.: He was a sharp shooter, a sniper, a lunetist. I just can’t believe he is gone. 😦  DSC_0069

La revedere, Lucian!


https://buceginatura2000.wordpress.com/2018/02/05/la-revedere-lucian/

 

La revedere, Lucian!
In urma cu vreo 10 ani, cu ocazia unor excursii pe munte, ne-am cunoscut mai multi. Mai exact, un domn profesor a avut initiativa de a ne strange la un loc. Asa am cunoscut si alti pasionati de munte din Valea Prahovei.

Unul dintre acestia a fost Lucian Stan, cunoscut in zona noastra de la tv. Pentru ca lucrase la statia din Sinaia a Antenei 1, acum nu stiu cat… vreo 15 ani sau mai bine.

Un baiat fain, care treptat ne-a invatat pe toti tainele fotografiei si care ne repara tuturor calculatoarele, laptopurile… Era sufletul oricarei excursii desi ii ziceam Micutul morocanos. Asta pentru ca fiind o fire introvertita, cateodata se retragea in lumea lui si iesea cand voia el. Ne obisnuisem cu felul acesta al lui de a fi si nu ne suparam niciunul. Nici nu cred ca putea cineva sa se supere pe el, fiindca era genul de baiat super bun, care nu deranja si nu a deranjat pe nimeni niciodata.

Era foarte analitic, simtea imediat oamenii, greu lasa pe cineva sa intre in lumea lui. Uneori urca singur pana la Cota 2000, sa prinda tot felul de peisaje pe care le astepta cine stie de cand.

Muchia Lunga

Anul trecut, a fost la un spital pentru ca avea niste probleme. Vestile au fost foarte proaste… avea cancer.

Si, de atunci, viata i s-a schimbat total. El ajungea la medic o data la 10 de ani… A urmat aceiasi pasi pe care ii face orice bolnav din tara asta, cunoscand umilintele si mizeria sistemului medical de la noi. L-au operat de cateva ori, slabise foarte mult, cand terminau o operatie, dupa un timp il chemau ca mai era ceva…

Bietul de el, ca de obicei, foarte rar spunea ce dureri are…

Inainte sa ajunga in Bucuresti, sa plece din Sinaia, imi spunea ca pe la 40-42 ani, incep multi sa se duca. Tot citise el pe net si asta era concluzia lui. Noi, prietenii, tot incercam sa-i formam alte concluzii, sa aiba o atitudine pozitiva. Unii oameni insa nu pot avea astfel de atitudini fiind mai sensibili. Dincolo de glume si de tacerea lui, era extrem de sensibil, usor de jignit.

Ma intreb ca prostul daca nu se opera si urma un tratament naturist, orice altceva decat mersul din spital in spital, oare era mai bine? Acum concluzia mea este ca aproape toti bolnavii operati de cancer, mor in perioada urmatoare.

Cu timpul, ne-am obisnuit sa-l stim la Bucuresti, alaturi de familia sa. Cand mama, matusa, sora, roiesc in preajma lui, tragi concluzia ca e pe maini bune. Doctorul spune ca se recupereaza in timp, el sustine ca-si vinde casa de la Sinaia pentru ca aici e prea frig si umezeala nu i-a facut bine si nici nu-i va face. Noi intelegem ca boala l-a obligat la alt drum.

Pe marginea lacului Bolboci

Acum imi dau seama ca povestea se derula pe niste coordonate gresite. El, ca de obicei, era un baiat cuminte care nu voia sa deranjeze pe nimeni. In general, stilul lui era de negare, de izolare, de asta este. Cred ca un astfel de bolnav trebuie adus in zona unde-i sunt cei mai multi prieteni, eliminata distanta. Niciun prieten sau ruda, nu poate veni zi de zi la el sa-l viziteze si sa-l incurajeze daca sunt distante mari. Cred ca astfel de persoane au nevoie zilnic de sustinerile prietenilor. Cred ca niciun bolnav nu trebuie crezut si, din acest motiv, trebuie adus acolo unde sunt mai multe cunostinte, astfel incat fiecare prieten sa-i ocupe periodic din timp. Stiind ca el a fost mereu singuratic, ne-am pacalit ca o sa fie bine.

Ultima oara am vorbit pe WhatsApp cu el, ii trimisesem niste poze, ii spuneam ca Rares si Andrei il iubesc, copiii fiind bucurosi ca mereu Lucică le-a reparat un laptop mai vechi plin cu jocuri. Erau poze cu cei mici la muzeul „Grigore Antipa”, de la ziua lui Rares din ianuarie etc. Alte poze erau cu peisaje recente si pe unde am mai fost…

Il urmaream insa pe WhatsApp, vazand cand intra. Ultima oara a fost pe 1.02. Intra zilnic pentru ca mai multi ii trimiteau poze de pe munte etc. Pe 2.02 nu a intrat, nici pe 3.02. Nu m-am gandit la ceva rau, am crezut ca este vreo toana sau se odihneste. Ieri, eram la intrarea in Brasov dinspre Predeal, telefonul a sunat de cateva ori dar fiind langa masini, nu l-am auzit. Pe la 10 si ceva, am citit un sms de la Dorin, un alt prieten: „Azi dimineata la 7 a murit Stanley”. Pe Facebook mai era un mesaj similar de la Emil. Mesajul l-am inteles dupa vreo 2 ore si acceptat abia pe la 1 noaptea. Uite asa, cei din jurul nostru pleaca usor-usor; nu e obligatoriu sa depasim 65 de ani pentru a incepe astfel de observatii.

Tot pe Muchia Lunga…

Viata, cu siguranta este nepretuita, o traiesti cum vrei si cred ca ti-o si hotarasti in proportie foarte mare. E important sa ai prieteni, sa-i lasi in viata ta pe cei care vor sa fie in viata ta, sa comunici, sa impartasesti, sa gasesti oameni care sa viseze cu tine si cu care sa faci planuri de lunga durata. E important sa nu te incarci cu ura, cu nemultumiri, sa speri ca maine poate fi mai bine, sa fii mereu prins in cotidian, sa-ti propui a face multe fapte bune. Sa-L asezi in centrul vietii tale pe Dumnezeu! Foarte posibil, cand esti descoperit cu asa ceva, nu mai poti constientiza toate acestea si cercul devine foarte restrans.

Haosul acesta pe care-l vedem in societate, ne-a departat unii de altii, viata te obliga la tot felul, facturile bat la usa, preturile cresc, parca totul in jur e foarte volatil si nu poti face o prognoza pe termen mediu. In mijlocul la toate acestea, abia te mai vezi pe tine cu problemele ce te inconjoara. Si uite asa ne rupem de traditii, de alti oameni, de o evolutie normala, manati azi la stanga, maine la dreapta, uitam de cei dragi, de cultura si de atatea altele. Chiar vorbeam ieri cu un prieten ca este o apatie totala cu acest Centenar. Spunea ca trebuie explicat ce s-a schimbat in noi, cum de aceia de acum 100 de ani simteau intr-un fel si cum de noi, azi, suntem atat de dezbinati si de plini de ura.

Acum, Lucian nu mai este decat in amintirile noastre si prin locuri ca Valea lui Bogdan, Cota 2000, Valea Pelesului, Poiana Stanei Regale, Muchia Lunga, Valea Gaura, Vf. Omu… locuri ce ne vor aminti mereu de rasul, glumele, ironiile cu care presara orele unui traseu turistic.

„Mai scrie ba’ si tu ceva pe blogul ala!”, era un indemn pe care-l auzeam des de la el. Na, uite ca am scris… trist este ca tu nu vei mai putea citi vreodata!!! 😦 Dumnezeu sa te odihneasca!

Despre mândria de a fi român


Sursa: contributors.ro

,,Mîndria de a fi român” – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român”. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român, şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român” e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn”, sau „sînt mîndru că am ochi albaştri”. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută, nici mîndria, nici jena, nici recunoştiinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi, încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om”. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror con-cetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma. Poţi fi mîndru de Eminescu, dar nu poţi fi mîndru de Alexandru Drăghici, sau de Rîmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi, deci, îndreptăţit să fi mîndru că eşti om cumsecade (nu om în general), sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mîndru” de o calitate proprie, chiar reală, e, oricum, un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoț de buzunare, sau un politician ignar și corupt să fi mîndri că sînt din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă românii sînt P.P.Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea, şi alţii ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate, slujesc frecvent de paravan, sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o isparavă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate trans-naţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au cîştigat „ai noştri”, i-au bătut „românii noştri”, „sîntem cei mai buni” sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase, ca pe un delegat al competenţei proprii. Ilie nu e decît prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mîna lui dreaptă. Românul e când Hagi, cînd Nadia Comăneci, cînd Ţiriac, cînd Brâncuşi, cînd Mircea Eliade. Epuizat de atîtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit dar mîndru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişări cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („Treabă românească…”). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?”. Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!”

Masterpiece – Capodopera


Gata, nu mai caut. Am cautat ani de-a randul cea mai frumoasa fotografie a Castelului Peles, din Sinaia. De multe ori am crezut ca am gasit-o, la alti fotografi sau in zecile de cadre facute chiar de mine si prelucrate cu Lightroom si Photoshop. Aveam si un  amic care realiza cadre frumoase ale castelului, dar toate cele enumerate mai sus nu aveau acel aer de capodoperă, de fotografie artistica,  asemănător unei picturi. Ei bine, pot spune ca in seara asta am gasit-o, e realizata de un fotograf din Oradea, Adam Freundlich, si impresioneaza prin frumusete, simplitate, simetrie si lumina. Fotografia o regasiti mai jos. Vă rog sa o admirați preț de o clipă așa cum am făcut si eu…

DB474CBA-434C-4A8B-A44D-2E7011398950

Skiatos – un loc din paradis


Se spune că o fotografie valoreaza cât o mie de cuvinte. Am avut ocazia in 2013 sa vizitez insula Skiatos in Grecia si pot spune ca am ramas cu amintiri placute. Insula m-a fermecat cu plajele ei curate si marea de o claritate si o liniste mai rar întâlnite. Când intrai in apa parca intrai in piscina. Exista in insula o multime de punct de atractie pentru turisti si cel mai mult mi-a placut croaziera cu vaporasul intr-un satuc pescaresc pierdut in timp si pietricelele de marmura de pe plaja Laria, unde am facut un popas. Daca pradisul ar exista pe pamant cu siguranta insula Skiatos ar fi inclusa in el.